cine sunt? de ce mã ţii în braţe?
cãldura lor strãinã mã topeşte,
mã umple, mã alungã, mã zdrobeşte,
îşi varsã-n mine trupul lor de gloanţe...
mã priveşti de parcã am fi zâmbit
cândva într-un hambar de stele...
de parcã-n lumea ta am suferit
şi-n lumea mea un sens ai oferit vieţii mele.
eu nu cunosc nimic din ce privrea stearpã
Fixeazã fãrã noimã un munte putrezit.
în adâncul tãu terestru m-ai ademenit,
şi toate-mi par un drum imens spre groapã.
sensul meu alungã timpul inactiv,
norii mi se sparg în strat de ciumã,
se prelinge cerul în texturi de gumã,
lumea-i sugrumatã într-un neant vegetativ..
Oricum de viaţã m-aş fi despãrţit credul...
Dezgustat de oameni prea devreme,
Întemniţat în lanul de poeme,
Ştiam cã n-am trãit destul...
deconecteazã-mã, te rog, ia-mã
de suflet şi poartã-l pe fulgi de agonie!
smulge, rupe, arde aceastã poezie,
şi strânge-o apoi necontrolat în palmã!
mã voi strivi treptat precum un ghimpe
ce-n viaţa lui n-a fost vreodatã mândru...
Deşi te vãd, sunt mort pe dinãuntru...
eu cine sunt? Nu îmi aduc aminte...
tu cine eşti? de ce mã ţii in braţe?
rãceala lor sinistrã mã-ngrozeşte,
mã vinde, mã ucide, mã iubeşte,
revarsã-n mine droguri şi speranţe.
îmbie viaţa-mi neagrã în culori
când soarele-i palid, iar luna-i de argilã,
iubeşte-mã din suflet, nu din milã,
iubeşte-mã de-ai vrea sã mã omori...
mã priveşti de parcã am lãcrimat
cândva într-un noian de vise,
de parcã uşile în nas ne-au fost închise,
şi-n lumea noastrã decepţii ne-au prãdat...
eu nu cunosc nimic din ce îndrugi,
ştiu doar cã moartea încã mã amânã,
cã-n mâinile tale rugineşte o legumã,
iar gropile din inimi parcã-s mai adânci...
te uiţi neştiutor cum mã deşir în minã,
- Lumina mea se cerne tãcutã, resemnatã, -
Nu ştii cã vei avea aceeaşi soartã,
Pierdut în aburii amanţi de heroinã...
Tu cine eşti? Eu nu mai am cuvinte...
Ştiu doar cã veşnic aparţii
Unui scop ce nu poate trãi...
Eu cine sunt? Nu îmi aduc aminte...
