Sunt un dulap ce se închide brusc,
Lãsând în urmã zgomotul fatal,
Al viselor ce nu mai au final,
Un pahar într-un dulap îngust.
Câteodatã, când umbra mâinii tale
Se-aşazã vameşã peste mânerul pal,
Mã rog sã nu închizi. Aşa ar fi moral,
Sã nu ucizi în trecere un vis.
Sfârşesc, într-un final, sã fiu închis,
Printre speranţe şi metale..
Sper ca umbra mâinii tale
Sã mã lase, cândva, întredeschis...
Aş vrea sã pot privi cum creşti,
Cum luna se agaţã de un sor,
Aşa mi-aş dori sã simt cum dor
Speranţele când zilnic te-amãgeşti...
Sã pot privi un zâmbet plin de urã
Şi ura sã zâmbeascã sub mustãţi,
Sã-l dãruieşti, lumii, pe bucãţi,
Şi ultima sã fie cea mai purã.
Sã pot privi cum te distrugi încet.
Şi-n jurul tãu se ghemuiesc atâtea vãi...
Riduri de otravã cad din ochii tãi,
Te îmbeţi amarnic dintr-un epitet...
Dansezi buimac, te spargi printre vitrine,
Cu mâinile-n dulapuri cauţi sensul,
Sub noi pulseazã Universul,
Aşteptând sã mã gãseşti pe mine...
Dar eu nu pot privi decât un zid.
Nu-mi pot masca gândul obsesiv,
Pe care-l am fãrã sã am motiv,
Sã te privesc atunci când mã deschid...
Sunt un dulap ce se închide brusc,
Un pahar într-un dulap îngust,
Destinul mi se topeşte vag...
N-am gustat din tot ce ai trãit,
Dar aş fi dat orice, atunci când ai murit,
În umbra mâinii tale sã mã sparg...
|
