ticãie timpul ca un val amorf rostogolit
în valea plângerii
ticãie
precum o muscã izbitã de timpanul crãpat
al secundelor
ticãie ca un robinet secat
atât aud greierii înecaţi în unde magnetice
doar un ticãit de cretã ce smulge
singura
tablã din şcoalã
o balã ştearsã de mâneca îngheţului
ţurţurii apun pe dulapuri
sticle de cola roase în tãcere de
talibani lihniţi
ticãie stricat timpul
de parcã în orice minut
s-ar destrãma soarele
Şi-ar mai rãmâne din el doar praful
unor raze ultraviolete
acum gri
precum ticãitul timpului
are puterea de a mã scoate din mine
pe jos rãmâne pielea grasã
untura umanã
liniştea fireascã a decãderii
sunt ceva ce nu am mai fost pânã acum
dintr-un ceas atât de mic
explodeazã un sunet repetitiv
precum un glonţ ce îmi sparge creierul
apoi iese treptat
niciodatã nu-şi scoate întregul trup
se joacã cu mine
iese câte puţin
apoi se înfinge criminal
adânc în sângele meu
în craniul meu
în spiritul meu
Sunt mâncat de viu de milioane de furnici
adineauri
priveam obsesiv halba cu speranţe şi visuri
ori berea îmbibatã într-un
mormânt de şerveţele
ascultam
cum ticãitul îmi sorbea
aorta
şi venele
şi globurile oculare
viaţa mea e înlãnţuitã de acest ticãit
precum un om ce-şi
sapã groapa
din pruncie
pentru a deveni cândva doar o bucatã de os
atât îi este scris
Ţipãtul orelor îmi alungã tot ce am iubit
n-am în jur decât scaune palide
pe care stau
lipite câteva firimituri de amintiri
nu ştiu ce aştept
nu ştiu ce fac
e ticãitul senil al unei aeronave în declin
au degerat albatroşii
pe limbile uriaşe ale ceasului minimal
ticãie timpul criminal
e vomã pe sub masa non-sensului
poate atât a rãmas
atât va mai fi...
