Dragã, mamã, fãrã sã fiu silit sau obligat,
Din mine simt cã trebuie sã ies.
Şi nu am astãzi niciun interes,
Sã fiu cine nu sunt, cum ştii, un depravat.
Dar am ales sã-ţi scriu într-un târziu,
Când poate toate acum s-au aşezat.
Când vei citi, deja voi fi plecat.
Pe-un drum pe care încã nu îl ştiu.
Nu te speria prea tare, te rog!
Am pãcãtuit ca orice fiinţã.
Şi poate nu e ultima sentinţã.
Cãci tot acasã o sã mã întorc.
Mamã, fiul tãu este de-acum un criminal...
Am ajuns aşa într-un moment iraţional,
Sau poate cã-i firesc şi fãrã vreun motiv
Am devenit un element nociv.
În mine se spulberã orice atom,
Sunt toxic, bolnav şi mi-e teamã.
Şi nu mai am nicio scuzã, mamã,
Eu am ucis premeditat un om...
L-am înjunghiat cu un pumnal
Şi l-am privit cu spaimã şi tandreţe,
Era în pragu-ntâi de tinereţe,
L-am aruncat apoi într-un canal,
Şi i-am zâmbit în goanã, nepãsãtor,
Ca şi cum ar fi un trecãtor,
Nu un frate, un tatã sau soţie,
Ci l-am scãldat în gram de apatie.
Şi am plecat, uitând cã-n urmã,
Viaţa unui om se curmã...
Mã recunoşti? Poate cã nu-i o surprizã
Pentru tine, mamã. Eu nu m-aş mira,
Ca atunci când vei afla,
Sã nu-mi fi dat de fapt în viaţã nicio mizã,
Fiindcã poate nimeni nu avea vreo aşteptare,
Iar ideea de a ajunge într-o închisoare,
Nu era departe de mine, mamã, amândoi o ştim.
Aveam potenţial, dar cu toţii sfârşim bolnavi,
Lipsiţi de talent, deşi cândva-l aveam.
Am fost lãudat şi eram asigurat. Aveam viitor.
Dar pânã şi visele, dorinţele-mi mor,
Atunci când viaţa ta se prelige pe geam
Precum zãpada-i topitã în noi,
Rãmânem doar monştri singuratici şi goi,
Şi nimeni din jur nu-i acolo sã-ţi ridice moralul.
Cãzut la pãmânt, tu ridici doar pumnalul.
Şi uite, aşa, mamã, am clacat, am ucis!
Nu a mai rãmas nici mãcar un vis, doar strofe,
Iar zilele, nopţile, au devenit tot mai amorfe.
Beţii la tot pasu-n tavernã şi bar,
Şi rimele toate acum au gustul amar.
Doar speranţele-s turnate, precis,
Când în pahar nu vãd nicio salvare.
Mamã, te rog sã nu citeşti în continuare.
Eu sunt cel pe care l-am ucis...
|
