Singura imagine pe care o mai ţin minte şi unica cu care mã pot confrunta acum este cea în care mi se balanseazã sinistru trupul în faţa şi apoi în spate, legat odios de o sfoarã rãzvrãtitã într-un tavan bolnav de leucemie. Capul îmi este cusut de umãrul drept precum cioburile ferestrelor sunt gravate de parchetul sfâşiat. În jurul meu danseazã imund un gust amar de şosea arsã. Mirosul de cauciuc ruginit demascã o atmosferã de trafic deloc zgomotos, mai degrabã palpitã un felinar spart în fundalul unei piese de teatru într-un parc sau un far ce lumineazã oceanul cãruia valurile au pierit la venirea nopţii. Cu limba probabil înghiţitã şi cu negrul ochilor vomat peste tot în încãpere, constat iraţional tot ce mi se întâmplã. Am murit din cauza lipsei de oxigen sau poate din pricina compresiunii vaselor sangvine. Aveam norocul de a mã privi într-o oglindã mânjitã cu amintiri. Nu-mi pãrea deloc cunoscut omul suspendat, persecutat în tragedia nejustificatã a morţii. Un trup inextirpabil într-o agonie fireascã, obişnuitã. Orice cârpã veche a fost la un moment dat o hainã pe care ai purtat-o la o ocazie specialã, de pildã o înmormântare sau o zi de naştere. Aş putea sa mã adaptez cu aceastã înfãţişare? Sã adorm liniştit într-o altã piele, sa mã obişnuiesc cu organele altuia cum înoatã în propriul meu sânge şi sã port acelaşi strat de oase? Dar tot eu sunt, doar cã vlãguit, lipsit de forţã şi cu craniul doritor sã explodeze din epidermã. Cu pielea aproape topitã, umbritã de pãrul pubian ce încerca sã camufleze impuritãţile, oasele distorsionate şi chiar traumele corporale: o gleznã strâmbã, un braţ luxat sau o ţeastã rãmasã fãrã o ureche. Nu am fost niciodatã atât de temãtor, vulnerabil, încrustat de o funie, care la rândul ei este împietritã de un tavan abject. Nu ştiu cum am ajuns aici şi de ce am rãmas singur. De ce trebuie sã îndur moartea fãrã nicio armã? De ce m-a învins atât de devreme sau de ce m-a doborât atât de târziu, când nu mai am nicio putere de a mã apãra sau poate nãzuinţa necesarã de a o face? De ce arãt atât de grotesc? Când puteam muri în cu totul alte circumstanţe? Sa rãmân la fel de superficial, adorat de toatã lumea, în plin apogeu, sã am convingerea cã în urma mea nu-i doar praf, ci poate şi câteva pietricele de care se mai agaţã viaţa din când în când. Ori moartea nu-i decât un alt azil de speranţe ars din temelii. Eu poate cã nu doream sã mor. Nici nu ştiu de ce sau când m-am sinucis. Aproape am impresia ca am fost omorât de un gând, o disperare de moment, de o catastrofã existenţialã ori chiar de un eşec profesional. Am iubit? Am fost trãdat? Sau am fost dezamãgit de mine însumi? De ce nu îmi amintesc aceste amãnunte ce trebuiau sã-mi marcheze existenţa mea de nimic? În schimb, chipul mamei nu poate fi înlocuit de nicio altã amintire. La fel de candidã renaşte în fiecare cuget mort, în fiecare formã de viaţã ce se târãşte acum în mine. Îmi amintesc cum mã hrãnea cu energie, mã lãsa sã sper într-un cazan de visuri. Totuşi, îmi era al dracu de frig. Nu ştiam de ce e nevoie sã mã îndrept undeva. De ce e obligatoriu sã-mi croiesc un drum, când propria-mi viaţã se scufunda tot mai mult în decepţii. Am fost suprimat doar un timp, dar nu-mi pot da seama cât a durat. În aparenţã, nimic nu pãrea real. Totul era oprit în jurul meu, ca şi cum aş trãi o veşnicie într-un ştreang. Tavanul a decedat şi el, când m-a azvârlit ca pe o şosetã în golul fisurat al parchetului. Beznã. Tremura întregul corp, ca într-un episod infinit de epilepsie. Mã înecam constant cu salivã şi-mi vomitam viaţa rãmasã. Sunt atât de bolnav încât mi-am uitat numele. Plâng în timp ce mã sufoc, scuip cuvinte fãrã noimã şi mã tãvãlesc în propria mocirlã. Nu ştiu cine sunt sau dacã am fost vreodatã cineva. Cu toate acestea, mã simţeam protejat. Nu ştiu care e motivul pentru aceastã siguranţã bizarã. Ştiam cã cineva sau ceva are grijã de acest morman de carne învechit. În toatã aceastã camerã nu pot privi decât o saltea pe care sã poţi dormii, o sobã anticã şi douã noptiere pe care sunt brãzdate inscripţii stranii. Pe prima noptierã mã întâmpinã un bilet pe care scria numele meu, iar pe cealaltã un telefon fix. Alãturi, gãsesc un numãr de telefon strãin. Simt în zadar aceastã tãinuitã ambianţã. Nimic nu pãrea comun. Nimic nu se potrivea cu viaţa mea. Parcã aş fi fost trezit într-un coşmar. Mã apropii în sfârşit de cioburile ferestrei. Sunt împrãştiate peste tot în încãpere, de parcã a venit o rafalã de meteoriţi. Îmi ridic arşiţa privirii, încet, aproape scurgându-mã în pãmânt şi observ deprimat şi total dezorientat pe rãmãşiţele geamului... Deşert.
