Scuteşte-mã, te rog, de la supliciu
Şi ia-mã-n iadul tãu figurativ,
Pentru a pieri în cel mai dulce viciu:
Sã te iubesc, sã te respir definitiv.
Nu-mi justific cerinţele-mi gravate
Într-un abecedar de explicaţii,
Cãci tu eşti reginã-ntre creaţii
Şi amalgam de stele asasinate.
Dar voi asemãna durerile-mi fatale
Cu ninsori de vise, lucind în orizont,
Pentru a te seduce în trucuri ideale
Şi-a te prãda pe cel mai sacru front.
Nu mã uita în trunchiuri de regrete
Şi nu mã ucide în lumile ingrate,
Ci-aruncã-mã în ploi de epitete,
Iar eu te voi pãstra, singurãtate!
Scuteşte-mã, te rog, de la atâta gri
Si ia-mã-n pielea ta, morfinã!
Topeşte-mã în alb de heroinã,
Şi-n veci de veci, tu, nu mã pãrãsi...!
Atunci în trupul meu se vor închide gratii,
Şi voi privi cum lumea se deşirã,
Nu voi schiţa decât un zâmbet fad
Cãci suferinţa mea e o satirã.
Scuteşte-mã, etern, de la iubire,
Şi-neacã-mã-ntr-un ocean de sedative!
Eu voi pieri în iadul tãu, iubito,
Şi zilnic voi zâmbi, fãrã motive...!
|
