cândva am fost o umbrã
a unei frunze
pe care o zãreşti
spontan
în arşiţa unui asfalt noroios
câtã beatitudine
se camufla în aerul de sticlã
în copacii de plumb
sau în gunoiul risipit
de la morgã
ştii cât de plãcut e sã fii doar o umbrã
şi sã meditezi îngenuncheatã
în durerile corpului tãu
şi ce dureri poate avea o frunzã
de ce m-am dezintegrat într-un
corp uman
când puteam sã mã bucur de tãcere
ca şi cum timpul nu ar fi decât
un pas umblând în gol
te uiţi oare
la frunza pe care o zãreşti întâmplãtor
la umbra ei
la viermii ei
umblãtori prin organe
la timpul ce curge
precum ceara unei lumânãri
pe trupul unei umbre
ştii cât de liberã se simte o umbrã
când nu are oase
ori câtã viaţã sau moarte
ar îndura un trup
nu va uita ora la care se va naşte
în fiecare zi
sau clipa cand va trebui sã se aşeze
pe şinele de tren
la aceeaşi orã
mereu
strivit de aceleaşi gri vagoane
ca o umbrã
dizolvatã în craniul paşilor tãi
letali
cât de liberã se simte o umbrã
dezosatã
fie umbra unei frunze
pe-o şosea crãpatã
sau însãşi umbra unei şosele
sparte în cioburi
sau umbra ciobului spart
umbra unei spãrturi
de timp
umbra unui copac
fãrã crengi
umbra unei crengi fãrã frunze
sau umbra unui freamãt de-o clipã
tu doar admiri
eşecul
corpului ce te posedã
ştii cã vei fi strivitã de-un bocanc
plin de noroi
sau când asteroizii se vor prãbuşi
fãcând gropi abstracte în şosea
din gropi va izbucni lava unui
anotimp abisal
atâţia copaci tãiaţi precum
porcii ce-şi strâng sângele
de pe şosea
încercând sã-l aducã înapoi
în trupuri
iar timpul
ah
chiar timpul şi-a dislocat
secundele
aceasta e soarta unei umbre
atâta linişte
când devii neînsemnat
atâta haos şi-atâta netimp
de ce m-am dezintegrat într-un
corp uman
când profitam atât de mult
de soarta unei umbre
de ce singurãtatea a devenit agonie
dacã în silueta goalã a unei umbre
a fi singur este un atu?
