e oare atâta abstinenţã în juru-mi
încât nu mã mai pot regãsi
pe pãmânt?
de ce încã scriu
dacã nu mai am chef sau dorinţã
de a scrie?
refuz sã exist!
dreptul de a refuza viaţa este un act
spiritualizat,
timpul platonic şi-a murdarit faţada
de noroi
atunci când sensul meu s-a spânzurat...
de ce mã prefac cã respir
când nãrile îmi sunt avortate în vatã?
e oare un microb expresiv
tatuat evaziv
într-o galaxie privatã?
cât de tristã este noaptea
ghemuitã-n într-un cerc
de piatrã,
precum oasele pãstrate
într-o eprubetã
abstractã,
niciodatã nu stii când ai nevoie
sã fii pasãre
aripile sunt clipe
ce nãvãlasc amarnic
singurãtatea
unui trunchi de orã...
şi totuşi,
cât de seducãtoare este noaptea
când valurile mãrii sculpteazã
naşterea morţii
lã ţãrmul unui vis
taciturn,
precum nisipul ce vegeteazã
în lãuntrica
gleznã a vieţii...
încãtuşat sã fii atunci
de abisul galben
al neputinţei,
al nefericirii,
al resemnãrii,
a unui etern mariaj cu absenţa...
sunt absent
în propriul trup
nefast
ca viscolul unui geamãt de aureolã
ce-şi amputeazã strãlucirea
într-o beznã
absolutã...
bolovanii de pe pleoape se rostogolesc
dezbrãcaţi
în dezolante clape
cãrora,
în tihna amiezii rãsfirate,
li s-au dezlipit rãsunetul
putred de armoniu
de pe piele;
precum osul unui bulgãre de nor ce renaşte
în claviatura timpului.
cât de trist este timpul
ghemuit într-un cerc
de piatrã...!
Mi-am astupat rana de pe os
într-o elitrã
gravatã
în speranţe,
ce pierdere de frunze,
se risipesc pe uliţe scufundate în
ilzuii.
Fericirea,
ce anotimp strãin...