de-ai fi ştiut
ce ranã mi-ai facut
atunci când îngerii au tãcut
pe coaste
încât viorile
ca ciorile
mi s-au dezlipit
din nãrile albastre
ai fi sfârşit aevea-n trupul meu
imunã
şi-ai fi mimat durerea
iubita mea postumã...
nu-i de mirare timpul
topindu-ţi coapsa borealã
pe-un cer indus
din glezna milenarã
rãtãcitã pe un vers, edem,
ca fapt divers
pe-o venã-n razã de poem..
de-ai fi ştiut
acel trecut
ce întrupa iubirea noastrã
într-un safir
ai fi ramas precum un cord
înfiptã adânc în coastã..
şi te iubesc
atât de simplu
cum buza ta mai poartã timpul
pe umerii
striviţi
de un sãrut
ca-ntr-un portal
în şemineul tropical
m-ar fi gãsit în oftatul tãu
pierdut...
Mi-e rece-n noaptea ştearsã-n
ghilotine
când edenul se prelinge
în albul gri din tine
aşa mi te formezi din frunze
pe fruntea ta obuze
scurgându-se pe buze..
iar noaptea-i felinarul
luminând frunzişul
şi
artera
în golul frunzei tale
palma mea-i
un pas
un ticãit de ceas
când pier
în circumterra
coloana ta mi-apare ca o
virgulã
şi-un cânt
o bucatã de pâmânt
atunci când cerul pielii tale
nu-i decât un punct...
aşadar
mi te creezi din oase
aer
vis
oh
şi-acum exist
în hãu
angelic cã am fost turistul
sufletului tãu...
