Acest poem nu am ştiut cum sã-l încep,
o voce-mi tulbura povara,
aceeaşi frunzã îsi anina ţigara nopţii,
în fum de stea neprihãnit existai,
pãşeai pe sticla vântului
spãrgând-o în clipe-ntoarse..
din tot doar acest poem rãmase
în urma ta..
şi totuşi,
am început sã-mi tai venele ca sã
te pot regãsi..
Prea multã linişte zguduie în pasãrelã
noaptea pictatã pe-ai tãi
umeri mascaţi
într-o acuarelã,
e ultima searã când scriu despre tine,
dar nu te uit cum m-ai uiat,
urma ta stridentã e o veşnicie,
eternul ce în ochiul tãu s-a
spânzurat...
iar viaţa ta ce-a fost creatã-n stihuri
rãmâne umbra plânsului,
şi timpul s-a descãrcat pe pleoapa ta,
ca şi când ai deschis ochii
unui neant cuantic..
inima noastrã se deschide mecanic
într-un platonic ecou,
atunci amândoi am sfârşit chinuiţi
într-un sãrut de stilou,
e ultima datã când scriu despre dor,
dorul din mine curând dintr-un plâns
se va face în OZN, iar tu vei dispãrea
într-ul molcom surâs..
şi-aşa mai piere încã un erou..
mereu e noapte, auzi cum frunzele
ţâşnesc din copaci precum artera
de bulevarde,
cã pioano forte-i un glas patetic
întemniţat pe carapacea greierilor
sau rãsãritul latin gãsindu-ne topiţi în
aceeaşi persoanã..
şi acest poem încã neînceput a fost
cânva incifrat pe
veşnicia efemerã a buzelor tale atunci
când dormeai...
nu emanai decât insomniile mele..
iar fiinţa ta avea însemnãtatea unui exercitiu de autosugestie...
cât te cereascã erai,
şi-aşa curcubeiele ţopãiau pe pielea
genelor tale;
când te-am zãrit în staţia existenţei
te chinuiai definitiv, sã te dezlipeşti
din mine..
trupul tãu se scurgea nisip în
clepsidrã
ca şi cum fãptura ta este noianul
frunzelor, al rãsãritului şi a pietrelor,
a tot ceea ce mişcã-n adevãr..
astfel, nu am ştiut cum sã încep acest
poem final,
cu tine
acum începe sã mi se facã rãu
de infinit
cu tine
acum începe orice cântec
sfârşeşte orice viaţã,
cu tine am sã încep acest poem
şi n-am sã-l mai termin
niciodatã,
dormeam învelit în lacrima ta crãpatã
dedesubtul obrazului
acolo, viaţa-i un accesoriu al morţii
înfrânt,
mã declar iubind în tihna unui
suflet ocupat,
iar dacã aş fi început vreodatã acest
poem,
lumina mea,
te-aş fi încrustat colos în epilogul
coastelor mele...
