o nouã zi murdarã,
la fel de murdarã ca si ieri,
e o banalitatea sinucigalã ce dominã
orice încãpere a minţii.
un neon pãtimaş pe artera neagrã
a tot ceea ce este,
un timp ce-ngroapã însetat orice vietate înaripatã,
întrupat în
strigãt sau meduzã,
şi florile-s elegante când pier
gândacii.
o nouã zi jegoasã,
vezi jegul cum se scurge pe trupul tãu
suferind,
iar colţii ce-anume strivesc carnea
vor zâmbi cu jind atât de uşor,
ca un fulg de angoasã
speranţele mor
e o nouã zi abjectã,
dureri, convulsii şi spaimã,
un tramvai a mai ucis în goanã
2 copii,
autãstrozaile sunt mânjite de sânge,
de vomã,
iar oamenii, ah,
oamenii sunt statui de mult uitate...
ce goliciune îngãduie acestei zile
atâta plictisealã,
încât înnebunit de voci stinghere
strivite-n unghere,
mã aflu paralizat, infnit de albastru,
urât şi eteric,
lumina bate la ferestre aceeaşi nuanţã
de-ntruneric,
e o zi normalã,
mã simt retras, morbos, indezirabil, nemotivat,
de atâta viaţa.. morţii îi e rãu..
O nouã zi murdarã,
ce grosolan aliat, parcã-i fãcut din
celule şi spirit, interior,
poate-i o aprobare continuã a tot ceea ce pãşeşte, se mişca, vomitã, înnebuneşte, exterior mizerabil!
şi-n aceeaşi zi
speranţele-mi mor...!
|
