o cucuvea s-a sinucis la ora 5 dimineaţa,
sãraca,
plimba zi si nopate aceeaşi insectã
între dinţi,
s-a sinucis de-un nuc,
acelasi nuc de unde îmi beau ceaiul,
am uitat cã la o sinucidere sunt pãrtaş,
acum îi voi fi urmaş,
ce responsabilitate simplã,
va trebui sã mã sinucid la ora 5 dimineaţa, privind acelaşi nuc,
şi ce dacã?
e acelasi lucru ca şi cum asist
la o sinucidere,
pentru-o clipã uitasem cã exist.
o cucuvea s-a spânzurat,
inadaptabilã,
mã privea ca şi cum sunt complice,
era frig şi ceaţã,
pãmânt şi cer,
de ce se sinucide o cucuvea?
Era moartã deja?
nu, de mine s-a spânzurat,
iar pentru-o clipã nimic vreodatã-n jur
N-a mai existat.
nucul, de teamã, s-a împuşcat,
aceeasi ploaie, la 5 dimineaţã,
avea umbrelã, ca sã nu cumvã
s-o dezavantajez,
si ce?
eu nu-s om?
nu am mai vãzut o cucuvea sinucigãndu-se,
era atât de tristã, îşi muşcã coada
de durere,
ca o pisicã ce încã trãieşte dupã
asaltul şobolanilor mâncãtori
de maţe.
totuşi, era frig şi îngheţasem,
la fel ca ploaia distratã în ceai,
la fel ca scheletul acelei vietaţi,
era rece, umedã şi vie,
ca şi timpul,
o cucuvea s-a sinucis de-un nuc,
îi puteam mirosi tristeţea,
aproape c-o pipãiam şi eu
o dãruiam ploii,
oare, ca un fum de ţigarã se stinge
lumea?
ca un ochi complice la o sinucidere
de bufniţã?
de ce oare, se sinucide o cucuvea?
|
