Ca o pâclã murind
e viaţa mea,
pe-o pajişte surâzând în flãcãri azurii,
întemniţat pe un câmp cu flori
argintii, ca un soare fãrã luminã
e viaţa mea,
nu-mi pasã de-oi putrezi,
dracii vomau atâţia copii
ce fumau aiuriţi,
pe o pajişte gri...
scorojiti atârnau de o pâclã,
atârnau de o pâclã
ce arde ca o viaţã murind..
Corãbii purtau Wolfram pe pânze niceene,
eu -aşteptam- chipu-ţi în adiere,
ce nereidã, cu pulpe viclene,
scupltat ţi-e pãrul salbatic, vâlvoi,
iar umbra felinã, carbune,
plimba zincul prin vene,
- nu asteptai pe-acel ţãrm ca un plumb
de noroi,
Nu aşeptai cu pãrul sticlos şi vâlvoi,
doar mi-ai murit pe o viaţã,
pe o viaţã ai murit pe un ţãrm ca un
plumb din noroi...
Şi nu îmi pasã de vrajã,
cum sãrac m-a cuprins, ce migrene!
ce vis urât când viaţa te poartã-n blesteme
pe braţe perene,
ce muzicanţi au cântat la morminte,
şi ce flori au îmbraţişat trupu-n
troiene,
Cãci ca o pâclã murind
e viaţa mea.
|
