Se lumina de ziuã, când Aloisius Grün ieşi din bordeiul sãu modular. Era o zi de primãvarã timpurie â€" de fapt, ziua s-a consemnat cu precizie, 2 februarie 2121, pentru cã aceastã zi a rãmas în istorie ca fiind o zi absolut memorabilã.
Zorile pãreau sã anunţe o zi mohorâtã, ca oricare alta. Aloisius Grün nu avea motive deosebite sã fie vesel â€" în ziua aceea îşi anunţase vizita perceptorul de impozite. Aloisius nu avea din ce sã plãteascã impozitele anuale ale familiei Grün. Resursele alocate familiei sale erau calculate pentru patru persoane, însã familia lui era numeroasã â€" erau doi adulţi, trei copii şi douã bunici. În cele mai multe dintre zile, el, soţia sa Frederika şi fiul cel mare, Iozefus, care cãpãtase şi el dreptul de a munci, reuşeau sã munceascã suplimentar pentru a asigura hrana numeroasei familii Grün. Nu te împiedica nimeni sã ai o familie mai mare de patru persoane, însã trebuia sã te descurci cu resursele alocate.
Aceste calcule erau fãcute de cãtre Cenuşii, acele fiinţe simpatice care preluaserã Departamentul Unic al Interacţiunilor Sociale, dupã Marele Colaps.
Atunci, dupã Marele Colaps, gradul de empatie interumanã scãzuse atât de mult, încât se apelase la cenuşii, fiinţe simpatice şi empatice care se arataserã disponibile sã umple acest gol de comunicare. Primul efect pozitiv fusese acela cã scãzuse simţitor numãrul de sinucideri şi depresii. Oamenii nu mai sufereau de anxietate şi nici nu mai plângeau, pentru cã nu mai era necesar.
Toate acestea se întâmplau deoarece, cu timpul, Cenuşii rezolvaserã toate problemele sociale. Ei stabileau oamenilor dreptul de a munci - câte ore pe saptãmânã avea dreptul fiecare, de asemenea ei calculau ce resurse se cuvin fiecãrei familii.
Cenuşii erau acum agreeaţi de toatã lumea. Toţi oamenii erau mulţumiţi, iar plânsul şi chiar râsul deveniserã inutile, fiind considerate consumatoare de calorii. Ele au fost scoase din categoria emoţiilor şi încadrate în categoria reflexelor necondiţionate. Sã ne înţelegem: plânsul şi râsul nu erau interzise, dar erau din ce în ce mai puţini oameni care manifestau aceste înclinaţii. Scãzuserã şi alte tipuri de manifestare ale fiinţei umane, cum ar fi compasiunea, anxietatea şi dezgustul. În schimb, gradul de mulţumire socialã calculat de statisticienii cenuşii creştea de la un an la altul.
Scãzuse mult şi dorinţa oamenilor de a concepe copii pe cale naturalã, consideratã, de altfel, o modalitate învechitã şi neigienicã. Foarte puţini oameni mai concepeau copii pe cale naturalã. În privinţa asta, Aloisius şi Frederika Grün erau o exceptie (ca şi vecinii lor, familia Maybach, care deţineau recordul, cu opt copii, toţi concepuţi pe cale naturalã). În plus, acum erau la modã copiii cu ochii verzi, aşa cã donatorii de spermã cu ochii verzi puteau strânge o avere frumuşicã. Avere impozitatã, bineînţeles.
Sã stai în vecinãtatea unui om la mai puţin de un metru se putea face doar cu acordul ambelor persoane. Cu toate astea, se pare cã aceste acorduri puteau fi total subiective, cãci erau oameni care primeau mereu acest acord iar alţii nu-l primeau aproape niciodatã.
Rãmãsese, totuşi, obiceiul purtãrii mãştii. Majoritatea o purtau încã, din obisnuinţã, deşi nu era obligatorie. Datoritã politicii de igienizare concepute de Marele Cenuşiu (cãruia locuitorii, recunoscãtori, îi ridicaserã o statuie în Piaţa Centralã), nu mai existau de mult boli contagioase. Medicina avansase atât de mult, încât principala cauzã a mortalitãţii era acum plictiseala.
Între altele, femeile pierduserã obisnuinţa de a folosi rujul de buze. De asemeni, nu se mai foloseau tratamentele cu botox şi acid hialuronic.
O datã cu obiceiurile, se schimbase şi vocabularul oamenilor. De pildã, o cerere în cãsãtorie suna aşa: “vrei sã respiri acelaşi aer cu mine?â€.
Aloisius ieşea, deci, din bordeiul sãu modular, la venirea zorilor. Ar fi trebuit sã fie îngrijorat pentru vizita perceptorului şi, mai ales, pentru buzunarele sale goale. Probabil cã vizita lui ar fi urmat sã se încheie cu mai multe ore suplimentare. Bineînţeles, cu cât mai multe, cu atât mai prost plãtite. Ar fi trebuit sã simtã teamã sau disperare. În loc de asta, o linişte imensã îl cuprinse.
Atunci se întâmplã inevitabilul. Sã fi fost de vinã un purice rãmas în haine? O razã de soare ghiduşã? Deodatã, pe Aloisius îl cuprinse râsul. Un râs la început stingher, ca un firişor de apã de izvor. Apoi, îl cuprinse un râs tot mai nãvalnic, dezlãnţuit. Un instinct care pãrea aproape pierdut, de neconceput pentru rasa umanã!
În timp ce Aloisius şedea în faţa bordeiului sãu modular şi râdea în cascade, vecinul sãu Grigori Pervîi tocmai ieşise şi el afarã şi fu cuprins de acelaşi râs molipsitor. Aloisius şi Grigori râdeau fãrã sã se poatã opri, de abia reuşind sã inspire aer şi sã-şi şteargã lacrimile ce le ţâşneau din ochi â€" de râs. În bordeiul lui Grigori se auzeau râsetele a doi dintre copiii familiei Maybach, care dormeau prin vecini, din lipsã de spaţiu. Bordeiul lui Aloisius rãsuna şi el de râsete vesele. De la ei se molipsi şi familia Maybach, care ieşi din bordei râzând â€" Lamborghinus şi Mercedesa având fiecare câte doi copii în braţe şi câte unul agãţat de poale â€" ei neavând loc nici mãcar sã râdã în bordeiul lor.
În cele din urmã, în acea dimineaţã se molipsi de râs toatã comunitatea. Perceptorul cenuşiu nu mai cãlcã în gospodãria lui Aloisius, deoarece în acea zi se întamplã ceva nemaivãzut. Cenuşii se dovedirã a fi nişte plãsmuiri care se destrãmarã şi pierirã pe mãsurã ce râsul comunitãţii devenea endemic.
Acea zi rãmase în cãrţile de istorie ca ziua în care nu a mai existat Partidul Cenuşiilor â€" pentru cã pur şi simplu nu mai avea nici un membru. În lipsa cenuşiilor, oamenii trebuirã sã îşi creeze din nou vechile relaţii sociale, de multe ori imperfecte. Râsul şi plânsul au fost scoase de cãtre psihologi din categoria reflexelor necondiţionate şi trecute înapoi în categoria emoţiilor. Unii afirmarã chiar cã râsul ar fi o expresie a libertãţii. Revenirã la modã copiii cu toate culorile de ochi. Plictiseala încetã sã mai fie principala cauzã a mortalitãţii.
Râsul emis în acea zi de comunitate avu efectul unui cutremur de gradul 8,01 pe scara Richter. Bordeiele modulare nu au fost afectate, însã statuia Marelui Cenuşiu din Piaţa Centralã cãzu şi se sparse în atât de multe bucãţi, încât a trebuit sã fie reciclatã şi folositã ca material de construcţii.
Nu a fost elucidatã niciodatã cauza care a generat hohotul de râs al lui Aloisius Grün. Este adevãrat cã asta nu ar mai fi interesat pe nimeni. Erau atâtea alte lucruri de fãcut!
