Mãnãstirea Mãrcuţa,
într-un târziu de noiembrie.
Cer cenuşiu. Ceaţã.
Aleea cimitirului.
Copacii goi, stau
cu braţele înãlţate
a rugã, cãtre cer.
Sanatoriul vechi,
în ruinã.
Un om îmi aratã fereastra
de unde priveau ochii
domnului Eminescu.
În camerã, sub stratul gros de var,
încã stau scrise versurile lui,
scuturându-şi petalele,
neştiute flori de jar.
Pe alei, sub frunze uscate,
stau paşii poetului.
Paşi vechi,
sub frunzele multor toamne.
Paşi puţini,
cãci mai avea puţin
de pãşit pe pãmânt.
Nu, zborul
nu lasã urme de paşi.
Nici un semn al trecerii...
Doar cimitirul pustiu.
Numai cuvintele...
Numai ele mã ajunserã din urmã, alergând...
Întârziate bãtãi de inimã...
Cãutaţi-mã în inimi, dragii mei,
nu cãutaţi printre morţi
pe cel Viu.
