Se târãşte insistent dupã mine,
ca un câine flãmând,
umbra mea pe trotuar
o bucatã de suflet cerând
Prea rece îmi pare azi lumina stelelor
şi mult mai cald rubiniul vinului,
nişte îngeri trişti îmi par oamenii în cale
purtând dupã ei crucea destinului
Nu tristeţe trebuia sã fie
pe planeta asta, nu aşa
chipuri înflorite în zâmbet
şi suflete calde, aşa trebuia
Sunt atâtea flori de îngrijit
pe potecile arse de neiubire...
Din literele întâlnite pe stradã,
mintea-mi recompune
un cuvânt demodat, cuvântul Mântuire
