Nu-i vremea somnului fãrã griji,
eu trebuie sã pãzesc roadele sufletului,
cãci animalele de pradã
nu duc o luptã cinstitã,
vor sã urc pe Golgota
fãrã sã privesc în sus.
Voi bea ne-ncetat rouã sfinţitã
dupã unica frunza rãmasã verde
şi mã voi sui în copacul vieţii
ce strãjuie hotarul spre rãsãrit,
doar aşa voi curãţa de cenuşã
cãrarea ce duce spre stele.
Îmi voi rezema fruntea
şi inima smeritã
de poarta dinspre Calea Lactee,
veghind ca pãsãrile de fier
sã nu loveascã cerul
ori sã incendieze luna tristã,
apoi la altar, în genunchi,
voi sãruta nemurirea.
