De vã-ntrebaţi cumva, pe unde am dispãrut
Sã ştiţi c-am poposit în liniştea cea verde,
Cãci primãvara-sorã degrabã mi-a cerut
Ca sufletul-copil pe aripi sã-l dezmierde.
Am mers cu pas vioi pe-o margine de zare
Unde un cal albastru mã aştepta demult ,
În jurul meu roiau mici fluturaşi din soare,
Iar eu trãiam intens, departe de tumult.
M-am odihnit o clipã în cuib fãrã de nume,
O pasãre pribeagã ce cântã-n primii zori,
Apoi, o scânteiere veni-ta sã mã-ndrume
Spre calea de luminã, cea dincolo de nori.
Atunci am pus pe umeri o mantie de iarbã
Ce mirosea a crud şi-a floare din câmpie,
Zefirul am chemat ca tina sã-mi absoarbã,
Sã pot zbura prin lume purtând iubirea vie.
De vã-ntrebaţi cumva pe unde sunt plecatã,
Sã ştiţi cã hoinãresc prin gândul nerostit
Şi vreau acum sã-l scriu, bucatã cu bucatã,
Poem-izvor sã fie, ce-aleargã ne-ngrãdit.
