Era într-o noapte înstelatã,
Stãteam pe-o bancã în cimitir.
O doamnã în negru îmbracatã,
Mã întreabã de ce oare eu mã mir.
Mã uit la ea , o studiez si o privesc,
Ca dintr-un vis odatã mã trezesc.
Şi nu-i rãspund,dar mã gândesc,
De ce eu oare trebuie ca sã-i vorbesc?
Şi grabnic gândul meu î-mi zboarã,
La moartea ce mã cautã iarã.
Şi-mi zic în gând cu vocea tremuratã,
O! cât de frumoasã eşti tu doamnã imbracatã.
Se uitã lung la mine acum si tace,
De parcã ar vrea în grabã sã mã înhaţe.
Cu mãna întinsã spre mine tremurând,
M-ar vrea acolo langã ea în mormânt.
O! moarte cât de neagrã şi uratã eşti,
De ce la tine atât de tânãr mã doreşti?
Te rog fã-ţi milã si mã lasã sã trãiesc,
Şi vin-o sã mã iei atunci când eu îmbãtrânesc.
La tine în fiecare zi tu iei,
Bãrbaţi,bãtrâni,copii şi chiar femei.
Dar de odatã zorii zilei se ivesc ,
Din visul negru şi urât eu mã trezesc.
