douã ore exacte am respirat împreunã.
trupurile deveniserã un plãmân
din care ţipa dragostea.
ne-am iubit cu toatã dãruirea,
am devorat pe rand,
albul de alb,
materia de materie,
pântecul meu poartã pruncul neînfãşat
zâmislit din vise,
ca o pasãre sãlbatecã prinsã în capcanã
stai în mine, omule.
n-am unde fugi…
te las sã mã locuieşti
fãrã sã cobor la prima încercare.
lumina urcã treptele schiopãtând
câine lovit cu pietre,
de ce aruncaţi domnilor, de ce ?
nu recunoaşteţi dragostea aproapelui?
