Sunt insule pe care doar artistii le pot imagina,
Pe panzele lor infinite, cu pensule inmuiate nebuneste in albastru.
Pictorii le pot pierde tarmurile in valuri, in primele agitatii ale oceanului.
Insulele astea au mereu o muzica a lor,
Au mereu un gust, mereu parfum.
E o insula printre ele, in care cretanii au disparut demult
Dar nu au incetat sa traiasca nicioadata.
E o insula in care daca respiri la amiaza, sub soarele torid,
Simti ca nu mai ai aer sau ca ar fi trebuit sa fi plecat si tu demult.
E o insula care naste legende.
Primii oameni, dupa ce au muscat din fructele interzise,
Au venit sa-si ascunda rusinea in Creta.
Au pus intrebari, au plans, au fost cuprinsi de nefericire,
Durerea ca nu stiau de unde vin, cine sunt sau cine i-a creat.
Ca o mama buna, plina de roade si dragoste,
Creta le-a daruit legende pentru a-si acoperi cu ele rusinea.
Astfel, primii oameni au devenit zei.
Daca visezi in Creta, nu ai nevoie de nimic.
Soarele, orizontul, apa si uscaciunea sunt nesfarsite.
E insula visatorilor incurabili si a maslinilor cu radacini in stanca.
Toata insula este intr-o continua zbatere de a renaste din ruine,
Istoriile iti apar scrise pe meniurile din taverne,
Minotaurii- abibilduri pe motociclete, brelocuri si magneti de frigider
Devin atat de prezenti, incercand sa te convinga ca ei exista,
Ca tu doar trebuie sa deschizi ochii si sa continui sa le scrii povestea.
Chiar si lucrurile care au murit, par sa isi pastreze intacta speranta.
Creta isi cauta printre turisti filosofii, astronomii, aristotelii,
Un Socrate mai tanar, un Pitagora mai modern.
Creta odihneste mormantul lui Kazantzakis la umbra unui maslin
Il ocroteste inca pe micutul Zeus in pestera lui dechisa vizitatorilor,
Sfintii socializeaza cu turistii, oferindu-le paine aromata,
Batranii din Creta stau in intersectii cu mustatile lor grecesti,
Intre arbusti colorati cu flori rozalii,
Aprinzandu-si tigarile si band uzo traditional,
Palariile lor par vechi si curate, bastoanele si vestele sunt ca o uniforma.
