Orologiul bãtu parcã pentur a suta oarã în acea zi, iar Dia numãrã bãtile în gând. Una, douã, trei. Când va ajunge la douãsprezece fa fi în sfârşit liberã sã plece acasã. Ajunsese acolo la douãsprezece fãrã un minut noaptea trecutã, aşa cum promisese în urmã cu zece ani, când era doar o fetiţã disperatã sã-şi salveze mama de la o soarã îngrozitoare.
Şapte, opt, nouã.
Încã puţint. Stãtea perfect nemişcatã, o siluetã fantomaticã, în ceaţa ploi fine de primãvarã care o înconujura ca o cortinã încã de când ajunsese acolo, ângâindu-i pielea finã, acolo unde nu era acoperitã de hainele ei monotone şi mult prea subţiri pentru vremea rece. Simţurile îi erau atât de încordate încât simţea pânã în mãduva oaselor vibraţia fiecãrei picãturi de apã care atingea asflatul.
Douãsrezece.
Gata, asta a fost, era liberã, lanţurile care se strânseserã în jurul încheieturilor ei vreme de un deceniu erau acum sfãrâmate. Se ãntoarse cu o mişcare fluidã, graţioasã, împrãştiind în jurul ei sute de particule de apã care strãluceau ca o mie de stele în lumina slabã a felonarelor, doar pentru a se trezi faţa în faţã cu o siluetã de neclintit a unui bãrbat, îmbrãcat într-un palton negru, ce-i ajungea pânã la genunchi. Dia se pregãti sã ţipe, dar bãrbatul parcã anticipându-i mişcarea, îi acoperi gura cu mãnuşa sa a cãrui miros intens de piele era suficient cât sã acoepre miasma obinuitã a strãzilor londoneze, a ploii şi a nopţii, iar ţipãtul ei se auzi nfundat în tãcerea de cavou ce se lãsase în jur. Nu cã ar fi auzit-o cineva, având în vedere pustietea neobişnuitã care îmbrãca totul în jur.
Îşi ridicã privirea spre chipul bãrbatlui şi remarcã abia atunci cicatricea ce-i strãbãtea ochiul stâng, într-o linie lungã ce-i brãzda obrazul şi-i trecea peste buze.
- Stai liniştitã, draga mea, zise el, iar vocea lui melodioasã, avea în ea ceva aproape hipnotic care o calmã instantaneu, ca un drog.
Bãrbatul îşi luã mâna de la gura ei, iar el îl privi cu interesul unui copil care stundiazã un obiect nou.
- Te-am aşteptat toatã ziua. spuse Dia, cu o urmã de reproş în voce.
- Ştiu. rãspunse strãinul, iar tonul lui avea ceva jucãuş.
Ochii lui de un auri intens o studiarã ca şi cum ar fi cãutat ceva. Ca şi cum ar fi aşteptat ceva de la ea.
- Ai stat în ploaie toatã ziua. observã el. Ce-ar fi sã mergem într-un loc mai uscat şi mai cãlduros unde sã vorbit?
Bãrbatul nu-i dãdu timp sã rãspundã, prinzând-o de mânã şi conducând-o pe strãzile întunecate, ca şi cum ar fi fost vechi prieteni ce nu se mai vãzuserã de mult şi acum se bucurau de revedere.
Dia nu se simţea în apele ei şi tot ce-şi dorea era sã plece acasã.
- Unde mergem? se interesã ea, pe cel mai autoritar ton al ei.
- Un ceai ar fi bun, la ora aceasta.
- Nu o sã gãsimn nimic deschis...
Cuvintele i se oprirã în gând când strãinul se opri în faţa unei cianãri cufundate în întuneric, deschizând uşa ca şi cum ar fi deţint locul. Ca la un semn lumina se aprinse, dâns la ivealã un decor vesel şi primitor, inundat de un miros de prãjituri proaspete şi ceai.
Strãinul o conduse spre singura masã din ceainãrie, care pãrea aranjatã pentru familia regalã, şi în jurul cãreia erau trei scaune. Dia se aşezã, simţindu-se stânjenitã în hainele ei nepotrivite din care se scurgea apã. În schimb strãinul se purta natural, arãtând de parcã ploaia sau vântul nici nu-l atinseserã.
- Cum...începu ea, dar se opri când lângã ea se aşezã o fatã care pãrea sã fi apãrut de nicãieri. Era tânãrã, dar pãrul îi era alb şi pe piele îi erau ţesute zeci de tatuaje colorate în nuanţe care pãreau sã respire, formând modele abstracte din linii care se încrucişau. Ochii ei erau larg deschişi, studiind dintr-o privire întreaga încãere şi afişând o duritate de cristal, atât de negri încât pupila nu se distingae de iris. Pãreau sã fi vãzut mult mai multe decât mintea umanã ar fi putut vreodatã sã cuprindã.
- Ea este Breas. spuse strãinul pe un ton amical. Este expertã în furişãri, ar putea sã intre în palatul regal şi sã stea toatã ziua lângã reginã, fãrã sã fie vroedatã observatã.
Fata doar privea înainte, ruptã de realitate, cu pãrul eilung aproape atingând podeaua de lemn lustruitã.
- Cine eşti? Dia ãcu eforturi ca vocea ei ascuţitã şi slabã sã se facã auzitã cât mai tare.
- Eu sunt cel cãruia îi datorezi o favoare. strãinul privi în diecţia unei uşi, care se deschise o secundã mai târziu. O femeie durdulir cu obrajii roşi, ieşi cãrând o tavã cu ceai şi prãjituri. Dupã ce turnã o bãuturã aurie în cãnile ce erau deja pe masã, se retrase fãrã sã spunã un cuvânt.
- De ce ai veni abia acum? Dia trase adânc aer în piept, speriatã de ce avea sã urmeze.
- Hai sã nu se încurcãm în detalii inutile. replicã strãinul. Nu ai atâta timp de pierdut.
În ciuda stãpânirii sale de sine, Dia nu putut sã-şi reţinã un scâncet.
- Ce vrei sã spui?
- Soţul tãu va fi devreme acasã în seara acesa şi sunt sigur cã vrei sã-l întâmpini cum se cuvinte.
- El mereu ajunge târziu când iese în oraş cu preitenii. Şi ce vrei sã spui? Ce ştiii tu despre soţul meu?
- Nu te mai impacienta, draga mea. Era dar o remarcã.
Strãinul luã o gurã de ceai, înainte de a vorbi din nou.
- Acum zece ani ţi-am oferit o favoare.
- Şi acum o sã plãtesc. Ce vrei de la mine? Banii, favoruri...
- Nimic din ce ai putea tu gândi. Brusc, vocea strãinului îşi pierdu orice accent, orice urmã de veselie, lãsân parcã un gol în aer. Dia îl privi cu ceva mai mare atenţie.
- Câţi ani ai, pânã la urmã?se interesã ea.
Pentru un moment o tãcere atât de adâncã îi învlui pe toţi trei, încât atunci când strãinul de decise sã o spargã aşa cum un copil sparge un geam cu o piatrã, cuvintele lui rãsunarã ca un tunet.
- Prea mulţi. ochii lui pãreau obosiţi, iar vocea îi suna extenuatã. Bãrea brusc mai bãtrând cu o sutã de ani, chiar dacã nu se schimbase cu nimic din ziua în care Dia îl întâlnise prima datã.
- Ai vreun nume?
- Multe. Şi este obositor. A încetat de mult sã-mi mai pese de lucruri superficiale ca anii sau politica sau banii. Totul este o iluzie pentru mine, am vãzut prea multe. Şi m-am sãturat.
Bãrbatul zâmbi, iar acea umbrã strãveche dispãru de pe chipul sãu.
- Dar nu aceea am venit, draga mea, zise vesel bãrbatul, întinzându-s epeste masã, punându-i Diei un deget sub bãrbie şi ridicându-i faţa astfel încât aceasta sã-l priveascã în ochii lui inumani.
- Eu trebuie sã plãtesc pentru ce mi-ai dat. reuşi sã o spunã cu o expresie calmã, graţie anilor în care exersase pentru a deveni actriţã.Pe dinãuntru tremura de fricã.
- În tocmai. Nu prea ai multe sã-mi dai, dar uite ce vreau sã faci. strãinul se retrase, privind-o cu un surâs. POţi sã-mi spui povestea vieţii tale, de la început la sârşit. Apoi eşti liberã sã pleci.
- Atât?
- Pentru cineva ca mine, povestea unei vieţi însemanã mai mult decât ai crede.
Aşa cã Dia începu sã vorbeascã. Era fericitã cã bãrbatul nu-şi luase darul înapoi, cã nu ceruse nimic mai de preţ decât o poveste, pe care ea era fericitã sã o spunã.
Nici nu observase când bãrbatul îi turnase în ceai conţinutul unui flacon minuscul de sticlã.
