şi-n dimineaţa aceasta au mai murit trei oameni
cine naiba o fi plantat copacii ãia pe marginea drumului
vãzusem femeia de douãzeci de ani sângerând ca un porc înjunghiat în inimã
cu pieptul sfârtecat şi picioarele retezate din şolduri
nici nu apucase sã-şi reprime ultimul zâmbet
sã-şi ia rãmas bun de la cei doi prieteni de pe bancheta din spate
sã urle
încremenise în propria- i durere
fãrã sã-i mai pese de privirile tâmpe ale curioşilor
pãrea împãcatã cu gândul cã nu-şi mai aparţine
cã nu mai putea spune â€nu†la ce va urma
morgã
ritualuri prosteşti
plânsete
Soarele agoniza undeva la linia orizontului
împroşcând rãsãritul cu sânge
orbecãiam printr-o lume a umbrelor
alãturi de oameni fãrã chipuri şi corpuri
nu zãrisem încã sufletul femeii înãlţându-se la cer
doar maşinile morţii treceau zgomotos pe alãturi
cu luminile de avarii înfipte în inima zilei...