ţãrâna prin care-ai cãlcat s-a-ntãrit ca un cadavru
locul de-acolo e mort
nici firul de iarbã nu mai rãzbeşte prin crusta aceea violacee
spre negru
a pãmântului
aşezatã ca o platoşã la capul soldatului necunoscut
nici oamenii nu mai trec
copacii şi-au asmuţit şi ei crengile uscate spre cer
precum nişte morţi îngopaţi în picioare
calotele glaciare dinãuntru-mi
alunecã-ncet-încet înspre maluri
aud paşii albi ai iernii arctice cãlcând peste nisipurile portocalii ale sufletului
aripile bufniţelor raşchetând norii
deşertul timpului se contopeşte cu linia orizontului infinit
ţurţuri imenşi îmi atârnã de inimã
aşteptând…
