nu-i clar dacã ai existat vreodatã cu adevãrat
vopseaua de pe şevaletul meu sub formã de inimã
s-a uscat peste noapte
lângã tabloul neterminat
mã îndrãgostisem de propria-mi închipuire
în dreptul gâtului tãu
unde m-am oprit o clipã sã-mi trag respiraţia
a fost însã destul ca tu sã te smulgi din vraja gândului
şi sã dispari
am rãmas cu gustul amar al poetului pãrãsit de cuvinte
la mijlocul drumului
cu imaginea ta nebuloasã
zãvorâtã în turnul de fildeş al amintirii
cu pensula încremenitã în faţa oglinzii amãgitoare
Doamne
strig abia auzit dintr-o lacrimã
dã pagina aceasta nescrisã cu Galateea înapoi
ai rãsfoit-o prea repede
şi lasã-mã sã termin acest tablou al iubirii divine
trecut prin ascuţişul dãlţii lui Pygmalion
cât încã îmi mai pot numãra bãtãile inimii…
