strigãtul fricii
reverbereazã lugubru
alergi şi simţi cum plumbul ţi se topeşte-n picioare
nu-ţi mai auzi bãtãile inimii
te-apuci cu mâinile de ultimul gând
care te-ndemnase
cu puţin înainte
diabolic
sã fugi
fãrã sã înţelegi de ce
şi
mai ales
fãrã sã ştii cine
a stins acolo
sus
(în somtuoasele apartamente ale minţii)
lumina
lãsându-ţi i sufletul sã se zbatã
precum peştele pe uscat
sã urle pe strãzile scufundate în beznã
ca Diogene
cãutând cu disperare
un om…
