de-afarã aud cum iarna îşi scoate rochia albã de mireasã
încheind ultimul vals vienez în aplauze furtunoase
adresate deopotrivã şi mirelui
vântul
primãvara geloasã adunã ghiocei
şi magnolii
mai încolo
aşergând desculţã dupã o mângâiere de soare
poetul se uitã critic la ele din spatele ferestrelor îngheţate
în timp ce îndeasã tutunul cu miros de mentã şi vanilie
în pipã
â€nebunele draculuiâ€
luând încã un gât de şampanie din sticla cu susur de viperã
›i viaţa asta este ca anotimpurile anuluiâ€
se gândeşte muşcând din muşticul de abanos
ca din sfârcul voluptos al Serenei
†în braţele cui o mai fi acum la sfârşit de iarnãâ€
îi vine în minte
dar îşi alungã încruntat gândul