la fiecare început de Decembrie
sunt trist
se adunã toate tristeţele de peste an
unele peste altele
într-un loc fragil al tristeţii
undeva în preajma inimii
pânã îmi înãbuşã sufletul
şi parcã mã simt tot mai greu
cu fiecare tristeţe presatã între filele acestei cãrţi a vieţii
fixatã în bolduri pe aceeaşi bucatã de polistiren expandat
ca în copilãrie
când în locul tristeţilor
puneam cãrãbuşi şi fluturi
şi-i rãstigneam acolo de vii
cu o cruzime nemaiîntâlnitã
diferenţa e cã tristeţile nu se ofilesc niciodatã
sunt ca nişte camelii de iarnã
care înfloresc în decembrie
ce poate fi mai frumos decât o floare albã de camelie
în mijlocul unei câmpii zbuciumate de viscol
sau una roşu aprins
ca un licurici care strãluceşte noaptea
când crapã pietrele
cred cã doar tristeţile
îmbrãcate în negru
sunt mai enigmatice decât cameliile
pot fi asemãnate cu mãicuţele de la Vãratic
care bat toaca la miezul nopţii
atunci când simţi cã ţi se rupe inima
de ce oare suntem condamnaţi la iubire veşnicã
la aceastã suferinţã nedreaptã
de a ne iubi între noi
uneori chiar împotriva inimilor noastre...
