apoi a plecat
pe nebãgate de seamã
în vârful degetelor
ca un spectator care iese dintr-o salã de cinematograf
cu umerii aplecaţi
bâjbâind prin întunericul dintre rânduri
fãrã sã spunã nimic
simţise cã vorbele ei ricoşau de pereţii liniştii mele
şi-i reveneau în urechi ca un ecou rãtãcit
îmi vãzuse privirea înfiptã în albastru cerului
şi înţelese cã nu mai eram acolo pentru ea
pentru nimeni
poate cã nici nu eram
nu ştiu
îmi mai aminteam doar cã toţi mugurii din ramuri
îngenuncheaserã dintr-o datã în flori
cã sufletul meu înota în derivã
într-o mare încremenitã în alb
cã vorbele ei semãnau cu nişte albatroşi osteniţi
deasupra unei corãbii pãrãsite
cum sã mai ies din aceastã gaurã neagrã
mã-ntrebam
zdrobit în propria-mi linişte
