nu mai aveam o lacrimã sã plâng
mi-erau ochii uscaţi precum nisipul din deşertul Atacama
în timp ce gravitam pe-orbita sfericã a unui gând
simţind cum mã pândeşte de pe margini teama
treceau pe lângã mine quasari, comete, stele moarte,
spre cimitirul cosmosului, a-ntunecatei sale pegre,
în geometrii din cele mai abstracte
sau dispãrând subit în gãurile negre
pierduses traiectoria iniţialã
şi mã-ndreptam spre haos, fãrã un cuvânt
precum un Don Quijote de la Mancha, fãrã falã,
în lupta sa eternã cu morile de vânt.
din gândul meu, cu aripi de lãcustã,
asemeni neutronului dintr-un atom
am revenit încet-încet în lumea asta-ngustã,
în ciurul lui Eratostene, alogaritmul cel mai simplu pentru OM..
