aşa cum raza de luminã albã uneori
(trecând din întâmplare printr-o prismã moartã),
se sparge în o mie de culori,
la fel privirea ta, iubito, nu are altã soartã.
te recompui bizar mereu sub alte predicate,
(nimic, pânã la urmã, comun ideii de frumos!)
şi te încurci în geometrii din cele mai ciudate
din care nu lipseşte carnea şi fiecare os
din faţa ta doar douã cercuri paralele
(ochii, probabil, rotunzi ca bobul de orez!)
apoi triunghiul dintre ele
(un fel de nas!) şi-o gura, sub formã de trapez
mai jos, un gât prelung, precum un cap de hidrã
(douã triunghiuri puse vârf la vârf)
care apasã nefiresc pe o clepsidrã,
anume chiar pe propriu-ţi stârf*
doar tibia ca un cilindru mic
uşor concavã, cu-ncovoieri de scut,
cu toatã geometria asta de nimic
încã îmi dã fiori şi-mi aminteşte de-nceput
