N-am vãzut niciodatã cerul mai cãtrãnit ca astãzi
s-a rãstit de dimineaţã la norii negri de ploaie
şi le-a spus sã plângã mãrunt peste Pãmânt
cu multã economie de lacrimi
nu se mai putea cu planetele şi cu stelele astea,
atârnate de el,
într-o zi o sã punã vântul sã le scuture,
apoi va stinge el însuşi toate luminile şi focurile
de la rãsãrit la apus,
punând lampa lui Aladin în dreptul Andromedei,
în cel mai înalt pisc al Cãii Lactee,
gata şi cu Soarele acesta necugetat,
risipitor de luminã,
il va surghiuni şi pe dânsul pânã în luna iunie, cel puţin,
la Polul Nord,
sã mai încãlzeascã şi pe acolo oasele Pãmântului,
sã ţinã vulcanii şi cutremurele în frâu,
nu de alta, dar mor oamenii,
poeţii,
sãracii de ei,
într-o zi ne vom trezi singuri,
nu va mai avea cine sã ne zugrãveascã-n metafore
ca acum,
sã fiu al naibii dacã nu-mi vine sã plâng,
bãgaţi-vã minnţile-n cap dracului!
