de-o vreme nu fac decât sã mã crucific
sã calc peste tãciunii încinşi ai zilei
sã-mi blestem neîmpãcat ochii
vinovaţi de rãsãritul Soarelui
de existenţa cerului
(o iluzie opticã
confortabilã!)
şi iubirea…
iubirea de oameni
perceputã ca o reacţie nuclearã
între dorinţe
cu urmãri apocaliptice
pe care o mai gãsim doar în stele
( Hiroşima pare o glumã! )
izotopul vieţii se înjumãtãţeşte o datã
la o sutã de ani
abia când începi sã-ţi numeri morţii
simţi ura ca o ghearã înfiptã în gât
viaţa ca o bãtaie de joc a minţii
apa ca un lichid insipid
fãrã culoare
fãrã gust sau miros
o eroare în termeni ştiinţifici
cineva ne-aliniazã savant pe o lamelã de sticlã
sub microscop
(într-o soluţie saturatã de clorurã de sodiu!)
apoi scuipã alãturi
scârbit
şi studenţii sânt rugaţi sã observe structura molecularã a flegmei…
