în fiecare dimineaţã ne trezim speriaţi
învãluiţi de o nelinişte visceralã
metafizicã
ne uitãm îndelung în oglindã
şi ne-ntrebãm dacã mai suntem noi
dacã nu ne-au invadat atlanţii
strãmoşii ancestrali
primitivii
migratorii
pitiţi în noi
cu toate instinctele lor caprofage
care sunt şi ale noastre
şi care rãbufnesc adesea în noi
estompând milenii de civilizaţie
de umanitate
dezvãluindu-ne adevãrata faţã
cine s-ar fi gândi cã Venus din Milo
ţinea în braţul stâng
dispãrut
o oglindã?
doar zeii…
