Din Mercedesul E-Class Cabrio, oprit la capãtul piaţetei, coboarã Voquin, îmbrãcat într-un costum elegant Armani, blemarin, şi-mi face semne cu mâna. Ne îmbrãţişãm prieteneşte sub privirile curioase ale lui Coulbert, care abia aşteaptã sã fie prezentat.
- Încântat! se formalizeazã el repede. De ce am senzaţia cã v-am mai vãzut undeva?
- Poate mã asociaţi cu altcineva, fandeazã Voquin, fiindcã n-am avut plãcerea sã vã cunosc pânã acum! Treci pe la mine sau mergem direct la Reims? mã întreabã, depãrtându-se de Coulbert.
- Cum crezi!
- Igrid iese mâine din spital, aşa cã propun sã mergem la Reims! O jumãtate de orã de mers.
Ne luãm rãmas bun de la Coulbert şi urcãm în maşinã. Ne deplasãm greoi prin traficul de coşmar din centru, dar Voquin pare obişnuit cu asemenea lucruri.
- Cum ai cãlãtorit?
- Bine, mulţumesc. În orice caz, mai bine decât cu â€Princessâ€!
Zâmbeşte.
- Nu-i duci dorul?
- Ca sã fiu sincer, nu.
- Eu abia aştept sã plec. Am rezervat deja trei bilete pentru august!
- Trei? exclam. Doar nu te gândeşti sã-l iei şi pe cel mic?
- Dacã merge Ingrid, merge şi el. Al treilea era pentru tine!
Voquin mã surprinde din nou.
- Nu-ţi promit nimic.
- Sper sã-ţi placã Château noir ! schimbã el vorba. Nu-i ca la Paris, dar e la fel de încãrcat de istorie. A fost reşedinţa celebrei Diane de Poitiers, amanta regelui Henric II, dacã ai auzit sau citit pe undeva !
Mã uit la el intrigat.
- Un castel ? Nu-mi permit aşa ceva, crede-mã ! De unde naiba atâţia bani ?
- N-ai de plãtit nimic, mã linişteşte el, ocolind sã mã privescã în ochi. Am fãcut toate aranjamentele necesare (taxe, personal, etc !) pentru o sutã de ani, cum ţi-am promis!
Reims este un orãşel de provincie pitoresc ( rãmas parcã în urma timpului ! ), dominat de turnurile Catedralei Notre Dame de Reims, locul preferat de încoronare al regilor Franţei, care nu-mi displace deloc. Aproape toate clãdirile sunt construite din piatrã, au ferestre largi, generoase, decorate cu vitralii frumos colorate. Château noir seamãnã cu o micã fortãreaţã medievalã, înconjuratã de ziduri înalte şi groase, de culoare neagrã, ca şi castelul, de altfel (de unde şi denumirea, probabil !), conceputã sã adãposteascã o familie, nicidecum o armatã, cum îmi trecuse mie prin minte. În faţã ne aşteptã vreo zece persoane, femei şi bãrbaţi, îmbrãcate în costume de epocã.
- Cine sunt oamenii aceştia ? îl întreb.
- Majordomul şi tot personalul lui. Castelul are vreo cincisprezece camere, saloane, dependinţe şi o micã fermã, de care trebuie sã se îngrijeascã cineva. I-am ales personal !
- Locuiesc în castel ?
- Da, au ceea ce francezii numesc â€les domestiquesâ€. Nu se cade ca servitorii sã stea la un loc cu stãpânii !
- Iatã-mã şi stãpân !
- Propietatea e pe numele tãu, majordomul îţi va înmâna de îndatã actele, contractele cu furnizorii şi tot ce doreşri ! Deja eşti stãpân !
Generozitatea lui mi s-a pãrut dintodeauna suspectã.
- Poţi sã-mi spui ce-am fãcut ca sã merit toate acestea ? îl întreb direct, ştiind cã n-am sã mai am prea curând ocazia sã-l întreb.
- N-am avut niciodatã un prieten adevãrat, îmi rãspunde spontan, de parcã s-ar fi aşteptat, iar tu îmi eşti cel mai bun şi apropiat prieten ! De asta !
Majordomul, în frac, cu mãnuşi albe, ţeapãn ca un englez, îmi deschide cu un gest afectat portiera de la maşinã.
- Bine aţi venit, sir !
Vreau sã-i întind mâna, dar Voquin mã opreşte.
- Nu se dã niciodatã mâna cu majordomul !
Acesta îmi prezintã şi restul personalului : bucãtãreasa, ospãtãresele, şoferul, grãdinarul şi intendentul, apoi mã invitã sã intru. Livingul imens, cu pereţi de 4-5 metri înãlţime şi tavanul din grinzi, degajã o senzaţie ciudatã de monumentalitate, de solemnitate, ferestrele decorate cu draperii duble, în diverse culori, sunt de-a dreptul încântãtoare, covoarele cu figuri geometrice şi motive rustice, mobilierul de secol XVIII, tapiţãriile viu colorate, mi se par desprinse din vis. Voquin, care mã însoţise în vizita de acomodare, se pregãteşte de plecare.
- Mâine trec cu Ingrid sã te vedem ! îmi strigã de la volanul maşinii. Odihnã plãcutã !
Majordomul mã ia imediat în primire.
- Îmi puteţi spune David, sir ! Numele meu este David Carter.
- O.K.
- Doriţi sã vã conduc în biroul dvs. de lucru, sir ?
- Am şi aşa ceva ?
- E la câţiva paşi.
Îl urmez în linişte într-o încãpere la fel de impresionatã ca şi celelalte, dotatã cu tot ce trebuie unui scriitor. David se retrage cu spatele, pãstrând un aer ceremonios, plin de respect şi demnitate, nu înainte de a mai adãuga o informaţie.
- Masa se serveşte la douãsprezece fix !
