Nu-i puţin lucru ca la douãzeci de ani sã fii cineva. De regulã, la vârsta aceasta oamenii mai orbecãiesc prin întunericul vieţii, cãutându-şi drumul. Virgil Teodosie pãrea cã sãrise peste aceastã etapã, dedicându-se muzicii (de mic copil), lucru care-l ajutase enorm în devenirea sa profesionalã, dacã meseria de cântãreţ de muzicã popularã putea fi consideratã o profesie.Unii susţineau cã era foarte greu sã trãieşti din muzicã, alţii dimpotrivã, luând în calcul carierele fulminante ale unor manelişti sau cântãreţi celebri. Virgil Teodosie se încadra undeva pe la mijloc, fiind pre tânãr ca â€ţsã rupã gura târguluiâ€, şi prea modest ca sã încerce eclipsarea altora. Cânta la nunţi şi boteze, doar dacã era solicitat, apãruse chiar şi la câteva posturi de televiziune, cu destul succes, altfel spus, reuşise cât de cât sã se bage în seamã. Ca om era un bãiat simpatic, subţirel, delicat, poate un pic cam urecheat,ceea ce însã îl fãcea mai interesant şi mai uşor de ţinut minte. Iubita sa, Mãrioara Alui Gutâi, o fatã frumoasã din sat, nu scãpa niciodatã prilejul sã-l tachineze pe chestia asta, fãrã a depãşi o limitã rezonabilã, poate cu o singurã excepţie. În ziua de Crãciun îl invitase acasã la ea, ca sã-i cunoascã familia, şi din vorbã în vorbã îi mãrturisise cã nu s-ar mãrita cu dânsul dacã nu-şi facea o operaţie esteticã, în condiţiile în care invitarea lui acolo, în sânul familiei, echivala cu o petrecere de logodnã. Nu zise nimic, deşi îşi dãdea seama cã nu era doar o vorbã în vânt, încerca sã-i spunã ceva într-un mod subtil, dând mesajului o formã hazlie. Cu luni în urmã, prin septembrie, auzise întâmplãtor cã Mãrioara umbla şi cu Costicã Argint, fiul morarului, dar nu dãduse crezare bârfei, fiind, la un moment dat, şi el subiectul unei astfel de bârfe.
A doua zi de Crãciun se vãzurã din nou la bisericã.
- N-aş vrea sã te supãr, îi spuse el, mã tem însã cã â€ţoperaţia†despre care vorbeai este imposibilã! Nimeni nu s-ar încumeta sã â€ţumble†într-o zonã atât de sensibilã, puternic vascularizatã, decât cu încuviinţarea familiei, care, dupã câte ştiu, nici nu vrea sã audã! Cu toate acestea eu nu renunţ la ideea de a te lua de soţie înainte de Anul nou, numai cã mai trebuie sã vrei şi tu!
Femeia îşi lãsã ochii în jos.
- Ştii bine cã a fost o glumã, dragul meu! Mie îmi placi aşa cum eşti, problema e alta! Te-ai gândit vreodatã ce sacrificii presupune viaţa de cântãreţ? Eu am avut pe cineva în familie ca tine. Tot timpul era plecat pe drumuri, de la o nuntã la alta, s-a despãrţit de nevastã şi de copii, s-a apucat apoi de bãut şi de alte lucruri, despre care mi-e greu sã-ţi povestesc, pânã l-a strâns Dumnezeu! Asta vrei sã-mi oferi şi tu?
- Nu am altceva.
- Eu zic sã te mai gândeşti! Oricum, de mâine nu te mai vãd pânã la anul, aşa cã las-o mai moale cu peţitul! Unchiul Grigore mi-a spus cã deja ţi-ai cumpãrat biletul pentru Bucureeşti, bravo ţie, însã nu poţi fi prezent simultan şi la nuntã şi la spectacol! Îmi pare foarte rãu, sã ştii! adãugã ea şi plecã de lângã el ca din puşcã.
Câteva ore mai târziu se îmbarcã în acceleratul de Bucureşti cu inima grea. Cei de la telviziune îi puseserã la dispoziţie o limuzinã, din care coborâse direct în platoul de filmare. Cântase de câteva ori şi fusese aplaudat la scenã deschisã, cunoscuse pe cei mai renumiţi cântãreţi de muzicã popularã, pe impresarii acestora, semnând mai multe contracte bãnoase şi acceptãnd toate invitaţiile de participare la emisiuni televizate. În tot acest timp nu se mai gândise la cuvintele Mãrioarei, dar nici nu le uitase. Evenimentele prin care trecuse în cele douã zile îi confirmau temerile. Da, nu-şi mai aparţinea sieşi, nu mai avea viaţa sa personalã, nu mai avea alte aspiraţii în afarã de muzicã şi bani.
- Ca sã rezişti în lumea aceasta strãlucitoare, îl sfãtuise un solist bãtrân, trebuie sã ştii ce vrei! Sã alegi. Nu le poţi avea pe toate, bãiete, nu-ţi mai spun cã gloria este ca un balon de sãpun! Ai grijã!
Drumul înapoi îl petrecuse în vagonul de dormit. Dãduse mai multe telefoane, însã în locul femeii îi rãspundea casuţa vocalã. În zorii ultimei zile din an avea sã ajungã acasã, unde viaţa îşi urma cursul ei glacial, implacabil.
În jurul amiezii sunase telefonul şi se repezise sã rãspundã, crezând cã era ea. Din pãcate, la celãlalt capãt al firului, se afla un prieten de-al sãu, şef de restaurant, care-l chema sã cânte la o petrecere organizatã ad hoc. Nu prea avea chef de cântat, însã nu-l putea refuza, fiind unul dintre cei care îl chemau cel mai des şi se simţea obligat. Când ajunsese acolo, destul de repede, de altfel, petrecerea era în toi. Cineva îi spusese cã era vorba despre o logodnã. La masa principalã o zãrise pe Mãrioara alãturi de Argint, care erau logodnicii, judecând dupã îmbrãţişãrile şi sãrutãrile lor tandre, poate şi un pic deplasate. Dacã ar fi ştiut din timp sau dacã i-ar fi spus Varga, n-ar fi venit. Asta mai lipsea sã-i cânte taman iubitei sale care se logodea cu altul. Ceruse iertare prietenului sãu şi pãrãsise localul întors pe dos. Nu-şi mai amintea cum ajunsese acasã, cum îşi luase rucsacul şi coarda de alpinist, nici cum ajunsese la Ochiul Dracului, un loc extrem de periculos de trecere peste prãpastia cu acelaşi nume. Era preocupat doar sã arunce coarda dupã o creangã de stejar, sã facã un laţ la capãtul liber şi sã se arunce în abis. Ceea ce şi fãcuse...
