Lidia Cãlin îşi pierduse dreptul de practicã şi fusese datã afarã din spital din cauza condiţionãrii actului medical, la plângere unui fost pacient, care reuşise s-o înregistreze şi s-o filmeze când pretindea şi lua o sumã importantã de bani. Fiind singurã, trecuse destul de uşor peste situaţia aceasta, gãsind o rezolvare în asistarea bolnavilor la domiciliu, pe cont propriu, contra unor sume de bani mai mult decât acceptabile. Se axase, în special, pe bãtrânii trecuţi de şaptezeci de ani, aflaţi la sfârşitul vieţii, care nu se mai puteau deplasa singuri şi care aveau nevoie de o îngrijire de specialitate sau de un suport domestic ( curãţenie, spãlat rufe, cumpãrãturi, etc.). Niciunul nu-i ceruse acte privind dreptul de a-şi exercita profesia, interesul lor fiind cu totul şi cu totul altul. În mai puţin de o lunã, cum ea însãşi mãrturisise unei prietene, reuşise sã-ţi facã un portofoliu de peste o sutã de pacienţi, fiind obligatã la un moment dat sã renunţe la o parte dintre ei, pãstrându-i pe cei cu situaţii materiale deosebite, fãrã copii sau alte rude. Dar şi aşa era foarte dificil, având în vedere solicitãrile dese ale bãtrânilor, uneori chiar şi dupã miezul nopţiii. Cel mai insistent era un oarecare Virgil Calotã, un bãtrânel de şaizeci şi cinci de ani, cu sechele motorii dupã un accident vascular-cerebral, care se oferise sã-i punã la dispoziţie maşina proprie, deoarece Lidia nu avea maşinã şi nu-şi putea permite sã vinã atât de des cu taxiul. Pânã la urmã i-o vânduse pe 1 leu, simbolic, numai sã rãspundã apelurilor sale, destul de ciudate, de alfel. Uneori o chema doar ca s-o vadã, susţinând cã prezenţa ei îi fãcea bine,
alteori îi cerea sã rãmânã noaptea cu dânsul, sã doarmã alãturi de el, ocazie cu care nu se sfia s-o pipãie sau sã încerce mai mult. Lidia cunoştea prea bine psihologia bãrbaţilor şi nu-i opusese nicio rezistenţã, lãsându-l sã-şi rumege victoriile şi înfrângerile de unul singur. Deveniserã foarte familiari, se sãrutau pe gurã, fãceau baie împreunã, mâncau şi jucau şah împreunã.
- Nu ţi se pare cã eşti prea obraznic, iepuraş? îl certã ea într-o bunã zi, vãzându-l extrem de excitat. În situaţia ta ar trebui sã mai pui mâna pe o carte de rugãciune!
- Lasã rugãciunile! mormãi el şi se aşezã în fotoliu într-o poziţie explicitã. Cât vrei sã mi-o faci o datã?
- Nimic, iepuraş,îi rãspunse ea cu blândeţe, venind tiptil cãtre dânsul, mã recompensezi şi aşa prea mult! Chiar acum!
Douã zile mai târziu, Virgil Calotã, echilibrat dupã ultimul exces sinucigaş, când îi crescuse tensiunea şi pulsul la cote ameţitoare, recidivã din nou, încercând şi reuşind sã spulbere insidios opoziţia Lidiei.
- Ieri m-am gândut, îi mãrturisise el, sã fac nişte mici corecţii în testament. Am convenit cu avocatul sã-ţi las totul ţie, adãugând doar o clauzã de întreţinere în sarcina ta, ca sã nu existe discuţii!
Lidia abia se stãpânise sã nu sarã în sus de bucurie, planul sãu ascuns, experimentat şi cu alţii, dãduse rezultate. Bãtrânul îi arãtase şi o copie legalizatã dupã testament, pãstratã în seiful din sufragerie, la care nu avuse acces niciodatã. Acum nu mai trebuia decât sã aştepte. Dar era ea oare dispusã sã mai aştepte! Nu-l suportase destul?
Sâmbãta aceea fusese un adevãrat coşmar pentru Lidia. Calotã parcã înebunise.
La prima orã a zilei dorise sã mãnânce hot dog, pe la prânz ceruse şampanie, iar spre searã o poftise pe dânsa, deşi era la curent cu riscurile la care se expunea. Cum nu voia sã-l supere, fiindcã era extrem de supãrãcios şi suspicios, îi îndeplinise toate poftele. Vãzând cã se simţea foarte rãu din cauza ultimului exces, sunã la Salvare, nu înainte însã de a-i face o injecţie specialã, dintr-un set pe cale de epuizare, sustras de la un medic anestezist, pe nume Ion Alexe. Fusese chiar amanta acestuia o vreme. De la el învãţase tainele â€ţeutanasiei disimulateâ€, fãrã sã-şi imagineze cã va ajunge vreodatã s-o practice. Serul folosit provenea din SUA, unde Alexe fusese la un congres medical, era foarte scump, dar şi foarte eficient, îşi fãceea efectul letal dupã câteva ore, nu era detectabil şi putea fi administrat direct în venã, nedezvoltând reacţii alergice.
În jurul amezii primise confirmarea morţii lui Calotã în urma unui infarct din parte medicului Popescu, cum se prezentase la telefon.
- Colegii mi-au spus cã dvs. aveaţi grijã de dânsul! zise acesta. Noi am vrea sã luãm legãtura cu cineva din familie!
- Nu cunosc pe nimeni din familia sa, rãspunse Lidia, nici n-aş putea sã vã spun dacã mai are pe cineva! De un an, de când sunt aici, n-a primit nicio vizitã! Îmi pare rãu! Puteţi lua legãtura cu avocatul sãu!
- Aveţi un nume, un numãr de telefon?
Lidia dãdu toate datele avocatului, ştiind cã în testament era împuternicitã sã se ocupe de înmormântarea defunctului, existând şi un cont deschis la o bancã special pentru treaba aceasta.
- Vreau sã vã informez, continuã medicul, cã îl puteţi lua acasã, dacã doriţi, neexistând suspiciuni de moarte violentã, fiindcã altfel va fi dus la Medicina legalã, de unde va fi mai dificil de preluat!
Iar Lidia Cãlin nu mai stãtu nicio clipã pe gânduri...
