scurm zãpada rece din mine cu amândouã mâinile
şi te caut înfrigurat printre frunzele galbene ale amintirii
n-a mai rãmas loc neumblat în jungla aceasta a sufletului
toate frunzele însã sunt la fel de galbene şi posomorâte
mi-ar trebui încã o viaţã sã ating fiecare frunzã în parte
cu vârful degetelor
care te-ar recunoaşte
existã o memorie miraculoasã a atingerii
dincolo de puterea de cuprindere a ochiului
la trecerea palmei peste liniile fine din jurul pleoapelor
din colţurile gurii
sânilor
din interiorul coapselor şi gleznei
nu-ţi mai spun cã aici toate frunzele plâng
aud parcã o simfonie neterminatã a frunzelor galbene
un cântec trist despre uitare şi deznãdejde
cum te-aş putea gãsi oare printre atâtea suspine şi lacrimi îngheţate
printre atâtea straturi geologice şi plãci tectonice ale sufletului
este o iluzie sã crezi cã poţi coborî în acest cimitir al tãcerii
ca Orfeu în Infern
totu-i pânã la urmã o iluzie…
