te pãtrund adânc ca un evadat, un disperat
naufragiat, nebun de legat, descreierat
tu te pierzi şi te complaci plãcerilor tabu
respiraţiile noastre se înnoadã în picãturi de sudoare
lumea e micã pânã ajunge un punct irelevant
noi suntem mari cât bolta înaltã a cerului
nu-mi pasã, pot sã mã sfârşesc aşa
împietrit, sculptat sau chiar dinamitat
nicio pãrere de rãu, fãrã regrete, nimic
doar asta înseamnã viaţã, trãitã adânc şi real
pe muchia ascuţitã a pierderii de memorie
restul sunt butaforie şi mãrunţişuri din decor
cât de mult iubesc primãvara timpurie
nişte sfârcuri de femeie istericã neîmblânzitã
iepuri de câmp fug minţile mele toate
prin ţãri strãine, furtuni, ploi,oceane
la ce bun bogãţiile lumii dacã
nu poţi sã culegi un ghiocel plãpând
