îmi spun unii cu glas şerpesc de evanghelişti
sã mã retrag bondar într-un borcan de sticlã
sã-mi pun ochelarii de fericire şi sã cânt
petale, stropi, fluturi şi îngeri
ochii mei vãd petale însângerate
stropi de lacrimi
fluturi cap de mort
îngeri demoni
din garsoniera de la capãt de linie
oraşul grohãie înghiţind lumea
sufocat de gunoaie în descompunere
copiii se joacã cu bombe frumos împachetate
bãtrânii secretari de partid fac planuri cincinale
tinerii epuizaţi împinşi sub roţile metroului
oamenii îşi pun mãştile de protecţie
burduhãnoşii din trecut râd
de la înãlţimea catedrelor morale
într-o lume fãrã nicio noimã
poeta gãseşte o floare rãzvrãtitã în cimitir
crescutã din oasele studenţilor torturaţi
şi face un minunat poem minimalist filozofic
sunt nãscut mai devreme dar am înţeles mai târziu
în mine urlã nişte voci de oameni chinuiţi
reîncarnaţi pentru a face dreptate
eu îi aud în fiecare noapte
poeta nu
