toatã copilãria mea şcolãreascã a fost marcatã
de tabloul tovarãşului
ce ne veghea viaţa inocentã abia înmuguritã
ca un tatã protector
puteai sã strici clanţa, sã spargi un geam, sã dãrâmi florile
pedeapsa era sã le repari şi sã cumperi o cutie de cretã poate şi bureţi
dar dacã loveai cumva tabloul sau îl mişcai cumva
doamne fereşte sã cadã şi sã-l spargi
era o calamitate, un dezastru, o nenorocire universalã
pentru cã universul nostru atunci era clasa şi colegii
lucrurile deveneau serioase, feţele se lungeau şi se încruntau
sã vinã pãrinţii la şcoalã
apãrea un nene îmbrãcat frumos, tuns, ras, frezat
se fãceau comisii, comitete, se convocau şedinţe
nota la purtare era scãzutã fãrã discuţie, problema era
dacã ajungi la şcoala de corecţie sã te înveţi minte
auzeai vorbe în şoaptã, alteori izbucniri de mânie proletarã
o treaba nouã pentru tine, mania proletarã
înseamnã cã e contra, e reacţionar, dacã sunt mai mulţi
ce semnificã gestul lui, e o problema cu el
şi pãrinţii, ce pãzesc, cum l-au educat ?
dura asta vreo câteva zile apoi erai scos în faţa clasei
un exemplu negativ pentru colectivul nostru minunat
un element reprobabil, recalcitrant, indisciplinat
nu înţelegeai ce înseamnã toate vorbele astea şi mai ales
cum puteai sã fi certat din cauza tovarãşului care te iubeşte
apoi acasã îţi luai porţia de educaţie
o bãtaie bunã sã n-o uiţi toatã viaţã
de-aia zic, m-a ferit cel de sus sã ating în şcoalã
tabloul tovarãşului
