În fiecare zi mã aşez la masa de litere vesele
Un laptop cu taste vechi şi ecranul mic, ochi mirat curios
Hotãrât veşnic sã cioplesc cel mai frumos poem
Strâng frãmântãrile în menghinã, tãi metafore din metal
Gãuresc minţile oamenilor, şlefuiesc strãlucirea versului
Fac pâine din dorinţe şi vin din lacrimi de despãrţire
Ba chiar aduc la viaţã nişte poeţi cãzuţi şi prãfuiţi din interbelic
Dau ochi orbilor sã vadã în întuneric
Nişte fraţi ai mei mã vând la piaţã pe seamã de nimic
Prietenii se leapãdã ca de un cojoc prea strâmt
Fariseii mã sacrificã în piaţa publicã pe-o cruce veche
Şi-atunci scriu cel mai frumos vers fãcut de om
Doamne Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu
miluieşte-mã pe mine pãcãtosul
Apoi
Doamne, nu mã lãsa !
Cum a trecut El prin astea, ce sunt eu decât trecere
Sunt într-o grãdina de mãslini,urc un deal, sunt bãtut în cuie
Nu sunt un meteorit venit prãbuşit uitat, nu sunt singur
Cel mai mare poem e în fiecare zbatere din aripile sufletului
Un bãtrân gârbovit ce vorbeşte o limbã în toate limbile
Nãscut acum douã mii de ani
