Cine spune ca emoţiile ne pãrãsesc odatã cu înaintarea în vârsta nu ştie ce vorbeşte. Cine crede ca odatã cu acumularea experienţei de viata poţi sa-ţi controlezi mai bine frãmântãrile interioare este naiv.
Afara e canicula, e luna iunie, se joaca meciurile din optimile Campionatului European de Fotbal din Franţa. Microbiştii s-au ascuns la terasele din Drumul Taberei sub umbrele cu o bere pe masa sperând într-o adiere de vânt. Eu beau un whisky sa-mi fac curaj şi plec cãtre marea Revedere. Mi-am cumpãrat un tricou nou. Nu e alb ca al biciclistului din romanul lui D.R Popescu. Cit m-am chinuit sa fac comentariul ala în scoalã. Strãbat parcul Moghioros, acum Drumul Taberei, pentru mine însa rãmâne tot parcul Moghioros. Caut un semn în parcul asta super modernizat în care sa descopãr amintiri din viata de elev. Pe dealul din fata Strandului ne dãdeam iarna pe derdeluş. Am venit odatã de la ora de lucru manual, unde fãceam traforaj şi pirogravura, si am gãsit un frigider aruncat de cineva. Un frigider Fram vechi. I-am demontat uşa si ne-am dat pe derdeluş pana seara ne-a gonit in casa.
Au tãiat toţi copacii din parc. Erau bãtrâni şi ii încurcau la modernizarea lui. Trebuie sa avem un parc conform cerinţelor moderne. Nu mai este nici castelul miniatural unde pe o scena mica veneam la spectacole sau serbãri. Inca nu au umplut lacul artificial cu apa. Nu aveam voie sa ne scãldam în lacul asta, dar noi o fãceam. Nu aveam reguli. Pãrintii noştri erau plecaţi la servici de dimineaţa pana seara iar tot cartierul era al nostru. Noi suntem generaţia cu cheia de gat. Nici ştrandul nu mai este ce a fost, trei bazine cu apa foarte rece unde ne înghesuiam sa ne rãcorim vara de cãldura. Evident ca sãream gardul sau pur şi simplu fãceam o gaura in plasa gardului. Ma uit dacã as putea sa mai sar gardul acum. Mi-e ruşine de rãspunsul pe care mi l-am dat în gând. Acum este un ştrand super-modern si luxos.
Ies din parc, pe Bucla e plin de maşini. O sa întârzii, defapt mi-am propus sa ajung un pic mai târziu. Niciodatã nu ştiu cum e bine sa ma duc la un eveniment. Mai ales acum.
Mirosul de tei este puternic. In scoalã aveam activitate de strângerea plantelor medicinale. Mergeam si strângeam inclusiv din teii ãştia florile.Uite ca pe ãştia nu i-au tãiat.
Intru la terasa indicata si îmi caut grupul. Am uitat sa va spun, merg tocmai la întâlnirea de 32 de ani de la terminarea Scolii Generale. Numai si din enunţarea acestor cuvinte te apuca spaima, in primul rând, 32 de ani. Apoi Colegi. Apoi Şcoala Generala.
Am petrecut 8 ani împreuna, ani importanţi in viata. Sunt in esenţã cei mai multi ani petrecuţi in scoalã in acelaşi colectiv de colegi. Apoi atunci eram doar copii si nu ne refugiam in alte activitãţi sau preocupãri in afara grupului decât sporadic. Pe de alta parte dupã terminarea gimnaziul nu am mai ţinut legãtura intre noi,cu câteva excepţii, si practic nu mai ştiu nimic despre niciunul dintre ei.
Ce face premiantul clasei, ce face şefa clasei, frumosul şi frumoasa clasei, colegii de bani gata.
Exact asa cum m-am aşteptat: nu m-au recunoscut. Noroc ca am profilul ala de pe Facebook ca altfel nu ştiu cum ieşeam din încurcãtura. Câţiva au fost precauţi si s-au uitat la fotografiile de pe Facebook. In felul asta am rezolvat situaţia. Pentru cei care nu au nici facebook a rãmas sa ma prezint politicos ca sa-si aducã aminte de mine. Macar am un nume deosebit si e greu de uitat.
Au trecut anii, fiecare spera ca peste el mai putin. Exista o anumita penibilitate in întâlnirile astea. Cat de mult te-ai schimbat, în loc de vai ce ai îmbãtrânit. Am descoperit ca avem colegi care au ajuns in Anglia bucãtari la castelele lorzilor , Master Chef. Poliţist, contabili, funcţionari, lucrãtori în banca, oameni de afaceri etc. Încerc sa-mi aduc aminte ce rãspundeam fiecare la întrebarea aia tâmpita: Ce o sa te faci când ajungi mare? sau Ce vrei tu sa te faci când o sa te faci mare? Nu îmi amintesc rãspunsurile.
Simt ca m-am întâlnit cu mine, cu mine atunci la 10 ani, când am fãcut poza aia din fata şcolii pe trepte. Mi-e asa dor de mine de atunci. As vrea sa ştiu dacã eu cel de atunci este dezamãgit de cel de acum. Daca eu cel de atunci as fi mulţumit cu ceea ce am fãcut eu cel de acum. Cum ar fi sa merg pe strada împreuna cu mine , cel de la zece ani.
Ma gândesc cum ar fi dacã pe terasa pe care suntem ar navali un grup de copii de 10 ani îmbrãcaţi in pionieri. Si sa descoperim ca suntem noi de acum 32 de ani. Ce ne-am spune?
Colegii sunt veseli, isi amintesc de meciurile de fotbal, de colegii care nu au ajuns, de profesori, de vremurile trecute. Contabilizam care fata din clasa noastrã avea ţaţele cele mai mari. Cine era cea mai înalta. O parte dintre colegi sunt plecaţi în strãinãtate, la munca. Adevarul este ca noi am trãit intre doua lumi diferite, am prins exact desprinderea din comunism, rãsturnarea valorilor, cutremurul capitalismului sãlbatic si a perioadei de tranziţie. Cine era sus a ajuns jos si cine era jos a ajuns sus, apoi iarãşi s-a învârtit roata la nesfârşit pana am ameţit cu toţii. Noi ne-am nãscut in mileniul trecut si ne trãim maturitatea in mileniul asta. Cine si-ar fi imaginat in 1988 când noi am terminat scoalã ca astãzi ne vom face plãţile prin calculator, ca ne vom comanda mâncare prin calculator, ca ne vom face vacantele in Grecia, Turcia, Spania sau cine ştie ce alte destinaţii exotice.
La Revoluţie aveam 18 ani. 18 ani de comunism. Credeam ca o sa vina peste noi Paradisul. A venit Tranziţia.
Colegii s-au mai cherchelit, vinul casei la ulcica ne dezleagã limbile. Un coleg mai îndrãzneţ ii mãrturiseşte unei colege cât de mult a iubito in scoalã. Si ea nici nu a ştiut.
Hotãram împreuna care erau colegii de bani gata, adicã cei care aveau haine din occident, cei care aveau guma cu surpriza sau casetofoane. Apoi cei care învãţau cel mai bine. Evident nu erau aceiaşi.
Suntem 14 din 36 , de ceilalţi nu ştim nimic sau nu au vrut sa vina. Fumam mult, bem mult, mâncam putin. Am început întâlnirea la 4 dupã amiaza şi s-a fãcut deja 2 noaptea. Nici nu ştiu cum a trecut atâta timp. Restaurantul se închide. Hotãrãsc sa plec.
Ma duc sa dorm la maica-mea in vechea mea camera de adolescent. Plec in noaptea rãcoroasa pe strãzile pusti ale cartierului. Eu împreuna cu mine, cel de acum 32 de ani. Mergem alãturi unul de celalalt, eu de acum mai gârbovit de lupte pierdute si câştigate, eu de atunci luminos si încrezãtor în viitor. Discutam , încet , sa nu speriem amintirile comune, despre viata. Uneori ne mai certam, dar avem multe in comun. Ne depãrtam spre casa. Nimeni nu stie ce vorbim. Pentru ca vorbim in gând. Si noi ştim sa ne citim gândurile unuia altuia.
Dimineaţa m-am trezit devreme. Sunt vioi şi optimist. Ziua este însorita iar viata abia începe.
Simt ca in mine este un copil de 10 ani care are atâtea aşteptãri de la mine.
