Sfârşeşte ziua mereu… şi soarele apune, aşa ca o promisiune şoptitã, abia auzitã, presãrând lumini roşiatice şi aprinzând doruri… Şi vine întunericul sã mai scuture din frunzele veştede şi sã le mai risipeascã. Este frigul apoi, ce împresoarã clãdirile gri şi aruncã umbre lungi, nesfârşite, peste sufletele amuţite într-o durere mocnitã şi surdã. Se lasã noaptea la gura sobelor ce prind viaţã trosnind flãcãri şi ascultând poveşti murmurate la urechi pierdute în tainice depãrtãri… Te iubesc, ştii? Ştiu, rãspunde depãrtarea… Dar tu, tu ştii? Ştiu şi eu, ofteazã dorul… Şi flãcãrile cresc încercând sã cuprindã inimile şi sã le topeascã în dansul lor hipnotic… Privirile se pierd sorbind golul focului şi mângâind cuvintele împietrite în scântei suspendate într-un timp chinuit şi întortocheat. Şi totul creşte şi apoi se surpã şi creşte din nou cu înflorituri însângerate şi vii… Ia uite, iubitul, vezi? E roşu şi-i noapte… E noapte, iubita… Şi-i roşu! Amuţeşte pãmântul… Amuţeşte şi vântul şi-i ninsoare în suflet şi-i ninsoare în gând… Ţi-e frig? Mi-e bine cu tine… Lasã sã ningã… sã acopere… sã şteargã tot golul… tot dorul… Iubita!… Iubitul?… Mai suntem?… Mai suntem… E bine… hai sã dormim… E iarnã, iubitul… E iarnã, iubita… hai sã dormim…
