Când iarna s-aşterne pe-al minţii hotar
Iar fulgii îşi leagãnã-n viscol povara,
Ezit sã întorc fila din calendar
Cãci scutur visarea. Departe e vara!
Şi nu-i varã nouã, aşa cum a fost
În timpuri demult disipate prin viaţã.
E-o varã apusã. Prezentul anost
O ţine captivã în stropi gri de ceaţã.
Au fost veri senine, când roz trandafiri
Ce timpul pe loc l-au pãstrat cu trufie
Speranţe-au nãscut din trecut şi-amintiri
Sãdind printre spaime şi nori, bucurie.
Au fost veri albastre şi paşi pe nisip
Ce-n zori au zburdat cu credinţã în bine
Luminã şi viaţã-au întins peste chip...
Oh, blânda lucire azi nu mai revine!
Azi... uit de speranţe. El, timpul pribeag
Surâde-nţelept arãtându-mi cetatea.
Spre ziduri cernite, încet, mã retrag,
Sã-nchid între pietre pustii libertatea.
Mã-ndrept spre-mpãcare cu sine, uşor
În iarna ce-n viaţã-mi pãtrunde, tãioasã.
Renunţ sã mai cred în minuni şi în zbor,
Dar cred cã cetatea cea neagrã-i frumoasã.
Pe-acolo, prin ziduri, voi plânge amar
Doar vara... iubind, în secret, trandafirii.
Din rozul lor dulce-mi voi face altar
Sã pot inventa evadarea iubirii,
Sã vinã spre voi, cei ce-n veri viitoare
Cu paşi pe nisip veţi valsa fericiţi
Cu zâmbet trãi-veţi poveşti uimitoare
Iar mie... de soare sã-mi reamintiţi!
