În nemarginirea orizontului,
Dumnezeu a presãrat bunãtatea
Sã ajungã la ea cine poate,
Cine topeşte infinitu-n iubire
Şi orizontul în amurgul de stele,
Şoptite, împletite în fire
De boare, de pastel şi tãcere.
În nemãrginirea constelaţiilor,
Dumnezeu a-mprãştiat înţelepciune...
Un fel de poeme albastre
Şcrise-n durere,
Risipite-n dezastre
De lume, de nume, de urme....
Şi-a împletit cununã de astre
Zburând cãtre a sufletului prãpastie,
Sã spele, s-apunã în zâmbet
Pe arca ce pleacã în viaţã
Cu zâmbet de stele.
În nemãrginirea pãmântului,
Dumnezeu a ascuns o comoarã
În adâncuri... vioarã usoarã,
Dansând pe lacrima strofei amare,
Din zori cãtre seara,
Încolţind constelaţii,
Risipind orizonturi,
Mângâindu-si iubirea de semeni,
De soare.
