- Ce este perfecţiunea, draga mea Felicia?Mi-ai putea spune o pãrere a ta, te rog?
- Explicare concretã, unicã a termenului nu existã. Fiecare o poate defini în funcţie de propria persoanã; sunt convinsã cã definiţia acesteia s-ar aduna în volume, mii de pagini care sã acumuleze interpretãri specifice, definitorii ale tuturor celor şapte miliarde de suflete de pe acest pãmţnt, în prezent, alãturi de reflecţii din toate timpurile ale creatorilor de artã, filosofi ai cãror principalã activitate a fost problematica existentiala, şi nu numai.
- Uite explicaţia mea acum:adjectivul “perfect†caracterizeazã ceva pur,care nu mai poate fi completat cu nimic, nu i se mai poate adãuga ceva în plus pentru a-l face mai bun/frumos.La ce ajutã sã fii perfecţionist? Rãspunsul acestei întrebari are douã variante diametral opuse: ori sfârşeşti câte puţin în dezamãgirea inevitabilã conferitã de lacuna desãvârşirii,proiectarea în intangibilitatea idealului adesea nerealist, ori te mulţumesti cu sublimitatea defectului, variantã care te face fericit. Aduce cu ea satisfacţia unicitãţii şi îndepãrteazã printr-o gândire optimista, dar în concordanţã cu realitatea, ‘’overthinking’’-ul mult prea dãunãtor,care te face veşnic nemulţumit, din punctul meu de vedere.
- Nu gãsesc echilibru între cele douã-raţiune şi simţire- şi înca se duce o tumultoasa luptã, aceasta pânã când cineva îmi va atinge inima , pânã voi cunoaşte iubirea mutualã, când celãlalt va simţi ce gândesc; tocmai atunci voi putea spune cã liniştea mi se va pãrea simpatica, iar taciturnitatea îşi va fi descoperit o laturã euforicã; doar iubirea te schimbã în cineva mai frumos, mai aproape de perfect.
- Tot a doua variantã exprimã renunţarea curajoasã la suprareflectare şi la iluzia cunoaşterii absolute a perfecţiunii. Eu cred în perfecţiune, dar nu o accept ca fiind un model singular, general de urmat, asemenea unui scop în viaţã. Scopul este fericirea, iar perfectionismul , perseverenţa ajunsã la încãpãţânare deja aduce o perpetua ingratitudine. Nu exista vreo broşurã sau vreo carte de dezvoltare personala cu titlul: “cum sã atingi perfecţiunea în n paşi?‘’.Ea e în fiecare dintre noi, iar descoperirea,atingerea ei nu are niciun stereotip comun; consider cã implicã doar ganduri pozitive şi iubire. Iar iubirea este tribulaţia,afectul care salveaza orice şi pe oricine, ca şi sentiment mai presus de emoţie, de la o zi neplãcutã sfârşitã alãturi de cineva faţã de care îţi manifeşti trãirea, idealizatã printr-o prezenţã mutuala, pânã la chinurile iadului, unde instanţa supremã este divinitatea.Am încercat şi eu sã abordez comprehensivitatea perfecţiunii, afirmând personal cã dorinţa de idealitate încã zace în mine, uneori aducând extazul,alteori agonia, totul în funcţie de cum o abordez în viaţã.
- Adevãr graia Eliade când spunea:â€ţMã gândesc însã la zãdãrnicia setei noastre de perfecţiune, de ascensiune-atâta timp cât existã o moarte ale cãrei legi nu le cunoaşte nimeni.â€.Sã îţi pui speranţe în ceva şi sã vezi dinainte ruinele, sã fi fost deja conştient de eşec, dar sã crezi într-o ’minune’, asta e odioasa amãgire. Desigur cã ea se bazeazã şi pe ceea ce se petrece în jur, de teatrul din mediul exterior sinelui, de interpretarea şi influenţa comportamentului celor din jur în raport cu tine.
- Daca totuşi ai curaj sã te aventurezi în experienţe ce tind încã de la început spre un epilog dezolant, asta denotã optimism debordant şi stãpânire de sine mare, iar dezamagirea si mahnirea posibila , existenta sau nu, desi dureroasa nu trebuie privitã anticipativ. Aminteşte-ţi cã naivitatea temporar constructivã, bucuria aceea dinaintea amãgirii, conferea o stare de bine, fericirea vremelnicã,era ca o maşinã a timpului pentru cã îngheţa o clipã în eternitate. Dacã idealul provizoriu este cu adevarat important, veşnicia amãgirii aduce în registrul emoţional deplinãtatea interioara în respectivul domeniu al vieţii, deci, meritã strãdania de a nu pierde clipa de euforie, cu toata puterea voinţei de care dai dovadã. Pe de alta parte nici ignorarea experienţei nu este beneficã, însa odata ajuns la maturiatea emoţionala, diferentele de nuanţe şi aspectele ce ţin de structura discretã a unei situaţii, sentimente clãdite, vei şti cum se procedeazã cel mai corect.
- Cred în fumuseţea corespondenţei,ce se pierde în aceastã lume, în secolul vitezei, a site-urilor de socializare, iar nerãbdarea cu care era aşteptatã zile întregi o bucãţicã de hârtie cu zeci de ani în urmã a atins intervalul unor secunde. Scriu scrisori,ocazional, unele le trimit, fac acest gest neobişnuit , privit ciudat, iar din aceasta cauzã sunt scrisori pe care nu le trimit destinatarului, fie el şi la strãzi distanţã,niciodata. Sunt visatoare, mã proiectez în lumea mea, care uneori se încadreazã în anul 2016, alteori în epoca clasicismului, sau in Anglia Victorianã, şi mã regãsesc prinsã într-un cadril cu vreunul dintre gentilomii din scrierile lui Jane Austen, şi având o viaţã deloc banala, plinã de intrigi şi sentimente trãite la paroxism. Când încerc sã aduc toate acestea în viaţa realã, se resimte o diferenţã capitalã, însa tocmai în aceasta cred cã constã unicitatea şi ineditul.
- Energia acumulata zi de zi trebuie focalizatã în altceva decât contemplarea, reflectarea peste limite ,cãci poate genera obsesia iraţionalã, perfecţionismul absurd şi în final degradarea sinelui. Verbul ,,a profita†, cu sensul de a te bucura de timpul cu pricina, este cel mai adecvat în cazul de faţã, şi ideal ar fi sã se foloseascã la diateza activã, în prezent .Eu nu am ales sã ma închid într-o capsulã în care sã îmi protejez sentimentele, sa nu interacţionez cu cei din jur, care ma pot rãni, departându-mã uşor de realitate.Astfel am gãsit o alinare în a acumula amitiri în urma experienţelor, frumoase sau nu.
- Adevãrat.Frica de dezamãgire sau dezolare nu e o soluţie, e dãunatoare. Chiar şi eu care am o sensibilitate maladiva, am constientizat în scris povestea fricilor mele, şi pe rând, le-am anulat, neutralizat. Rareori este necesara, dar adesea este doar un pretext pentru a nu înfrunta realitatea.
- Viitorul este imprevizibil, de aceea meritã cu mult mai mult ‘’supravieţuirea’’ în prezent.Şi iarãşi ajung la importanţa scrisului, a confesãrii tale catre tine, eficientã şi sãnãtoasã. Asa mai ajungi şi tu la fericire, eliberand mai întâi ganduri “negre†.
- Acum simt doar o mare nevoie fireascã sã fiu fericitã. ‘’De unde sã ştiu eu cã fericirea nu e euforia, vârtejul, beţia, senzualitatea difuzã, camuflatã în atâtea învelişuri poleite de o poezie falsã?!â€Orice ar fi, fericirea va aduce amintiri. Ţin la bucuriile mici care mã fac sã ma simt plinã, în suflet, fãrã goluri ale tristeţelor justificate sau nu, dar care nu confera împlinirea totalã.
- Oricum concluzia mea este cã amintirile rãmân, rareori o fac şi oamenii… Amintirile, apar şi reapar în momentele de solitudine, linişte, sau dacã sunt invocate.
- Asta şi faptul cã impresiile şi emoţia din filmul amintirilor din trecut pe care le-am trãit cândva nu definesc prezentul,ci doar contribuie la configurarea lui.
- Şi aşa am ajuns noi doi la unanimitate. Plãcuta dezbatere avuserãm noi doi.. mã aprobi?
- Deşi sunt obositã, am colaborat just, sper. Trecând printr-o anume experienţã de viaţã, având un anume mod de a fi şi de a privi lumea, este firesc sã aparã puncte de vedere divergente.
- La mulţi ani, scumpa mea Felicia!Şi deodatã se apropiase de mine; m-a luat în braţe şi m-a sãrutat dureros pe frunte , abia atingând-o cu buzele. În acea îmbrãţişare am simţit cum braţele lui mi-au strâns trupul atât de tare şi duios încât toate piesele componente dispersate în neantul goliciunii interioare,s-au lipit la loc,adeziune şi coeziune dintr-o pasiune neînţeleasã,cea cu care el mã învãluia.
- Faci frumos ce faci din mine fãrã sã faci nimic. Te rog sã nu pleci mâine, te rog sã mã laşi sã te cunosc mai bine, şi te rog sã îmi citeşti ultimile pagini ale jurnalului despre care îţi spusesem. Caietul e acasã, şi la mine se gãseşte un loc pentru tine ,sã te odihneşti pânã mâine.
Fãrã sã scot vreun cuvânt, doar privindu-i ochii ce i se luminau la întâlnirea alor mei, am pornit dupã el spre casa lui. Liniştea disparu dupã ce tot el iniţiase o banalã conversaţie doar de dragul unui schimb de amabilitãţi pentru a ajunge mai uşor la destinaţie. Ajunseserãm într-o clipitã acolo, într-o mansardã nici foarte spaţioasa, nici foarte înghesuitã, şi frumos ordonatã, cu un design modern, simplist dar plãcut vãzului.
- Perfect. Ţi-am lãsat la baie un prosop curat. Sãpun şi ce mai ai nevoie gãseşti pe etajera din dreapta. Mã duc între timp sã pregãtesc o gustare , dar sã nu te aştepţi sa fie prea banala, pentru cã e totuşi ziua ta, şi vei gãsi pe canapeaua îndreptatã spre balcon ceva îmbrãcãminte comoda. Doar sã ştii , ţi-am propus alternativa orelor de odihna din pur umanitarism. Dacã vrei conversãm pânã în zorii zilei, însã te simt epuizatã. Ai grijã de tine.
- Mulţumesc, Alexandru. Eşti un om bun, îmi placi.
Dupã ce terminasem operaţia de ‘deparazitare’, îmi arunc din obişnuinţã o privire în oglindã , sã vãd dacã totul este în ordine. Eternul feminin! Da, nu sunt o apariţie care epateazã, dar nicio persoanã care sã rãmânã complet neobservatã. În scurt timp ajunsesem pe canapea, fãrã sã îmi pese de gustãrile de pe mãsuţa de cafea, aranjate milimetric şi pregãtite cu atenţie de Alexandru, şi mi-am întins trupul istovit, slãbit, dar care ascundea o inimã plinã de frumuseţea unei emoţii noi, ceva ce aducea a afecţiune pentru bãrbatul ce mã gãzduia , în privirea cãruia gãseam candoarea unui copil.
- La ce te gândeşti? Mã întreabã cu un licãr de curiozitate în priviri.
- La nimic important. Nu conteazã decât faptul cã eşti acum aici, cu mine. Aş opri timpul în loc dac-aş putea,şi deodata el se repezi spre un colţ de camerã, şi cãutând un creion şi o ascuţitoare porni grãbit cu un caiet în mânã spre balcon, se întoarse însa dupã pachetul de ţigãri.
- Ah..da..fumez, din ce în ce mai puţin ,dar când scriu , simt cã e un rãu necesar. De aceea mi-am propus sã mã las, sã mã abţin.
- Eşti dependent de ţigãri?!? Dependent în sensul cã fãrã ele nu ţi-ar fi bine fizic, aşa cum sunt eu dependentã de perechea asta de ochelari, nu foarte dragi mie…
- Nu. Eu le controlez, nu ele mã stãpânesc, deci nu e o dependenţã.
Îl priveam întinsã pe canapea, slãbitã, iar el scria ridicându-şi ochii spre mine adesea, însã eu adormisem în mod inopinat, captivatã de munţii ce împodobeau întregul peisaj accesibil ochilor atât de pe canapeaua unde mã aflam cât şi de pe balcon, chiar şi restul mansardei aş putea spune. Dimineaţa veni numaidecât. Pe mãsuţã mã aşteptau o cafea proaspãtã, un manunchi de crizanteme culese din ghiveciul bãtrânei vecine de dedesubt, jurnalul şi un bilet în care Alexandru anunţase cã va lipsi câteva sferturi de ceas, plecat pentru desãvârşirea unei surprize , cu ocazia aniversãrii mele.
â€9 octombrie.Mã tânguiesc ca un copil sau ca un zãnatec, cãci zãnatecã şi copilãreascã ţi se va pãrea dragostea mea de pânã acum. Felicia, te visez dinainte sã te cunosc, fapt ce denotã absenţa conştientizãrii amândurora referitor la un trecut avut împreunã, rãmas în subconştientul meu. Ai apãrut deodata în visul meu, unde ne-am sãrutat ca doi condamnaţi la moarte care îşi iau rãmas bun pentru totdeauna. Tu nu-mi treci prin minte ocazional, tu trãieşti acolo. Mã înnebuneşte spaima cã s-ar putea sã te pierd, cã împlinirea iubirii noastre nu mi-a fost datã decât în vis.Dacã ar fi aşa, m-aş despãrţi de viaţã atât de uşor… acum ştiu cã o întreagã tinereţe te-am aşteptat pe tine , chiar pe tine. O sã înţelegi cândva , sunt sigur, întocmai ce vreau sã spun. S-ar putea oare ca totul sã nu fi fost decât o biatã nãlucire? Mã cuprinde sincer, o zarvã ştiinţificã şi citadinã. Nu vreau sã fiu nici Tristan, nici Romeo, ci eu. Cu toate acestea sufletul omului nu a înregistrat schimbãri mari de-a lungul secolelor. Se modificã rareori tribulaţiile sub cheia fricii de ridicol, de melodrama. Dacã tu te rãceşti vreodatã, Felicia, eu voi decãdea sufleteşt.Spune-mi cã şi tu îţi aminteşti ceva, orice, vag sau nu,dar nu fi indiferentã. Încearca sã intri în pielea mea, în momentul în care fata din vis îmi apare brusc şi neavenit în faţa ochilor, într-o zi de octombrie, în gara pustiitã . Încearcã, chiar dacã nu vei izbândi…e sfâşietor, poate derizoriu, dar inefabil, elegiac,sibilinic.â€
