2 Nu-l puteam citi. Mã captivase deja cu aceasta. Gândurile celor din jur,acumulate,zgomo-toase, mã deprimã, dar el de ce îmi pare atât de opac? Nici nu ştiu dacã mã atrag trãsãturile lui armonioase,e un bãrbat chipeş, însa nu stiu daca vreau sa îl cunosc. Am construit prea bine zidurile din jurul meu pentru a permite altcuiva sã le dãrâme repede. Ochii aceia, nu îmi erau strãini. Mã absorbeau. Nu mã consider cine ştie ce frumuseţe, sunt un neurochirurg priceput, evoluez în profesia mea, şi am stagnat în viaţa de femeie,singurã, puternicã,independentã. Asta pentru cã nici nu mai vreau sa fiu nota de subsol a vieţii unui bãrbat. Îmi dãdea un tumult greu de descris în cuvinte. Totuşi am ales sã îl salut cuviincios şi sã mã depãrtez. Deja pierdusem trenul spre casa, rãmânând singurã în orasul ãsta, în inima munţilor...
- Stai,unde pleci?Stii cã vad şi nu îmi place sã rãmân...confuz; Era trenul spre...Iaşi. Am dreptate?
- Da, am fost doar in trecere pe aici,pentru a-mi ajuta nişte colegi , neurochirurgi, la o intervenţie laborioasã, şi mâine dupã masã mã aşteaptã un anevrism cerebral. Trebuie sã fac cumva sã ajung !
- Sã ştii cã nici eu nu sunt din oraşul acesta, stau cu chirie într-o mansardã în centru pânã voi termina Filosofia. Aş vrea sã ştii, deşi sunã mult prea bizar, cã nu îmi pari strãinã.
- Spune-mi ce simţi ca sa înţeleg corect ceea ce vrei sã-mi transmiţi.
- Nu am idee.Nu existã concret.
Îmi era indubitabil cã şi eu simţeam cã ceva lipsea, cã el nu era un strãin într-o garã, cu o mascã de sticlã pe care s-o strãbat cu mintea. Eram neputiincioasã, incapabilã sã-i citesc vreun gând,mãcar cât am aflat cã pânã şi mãturãtorul de pe peron se gândea la copii sãi plecaţi peste hotare simultan dorind o bere la halbã la cârciuma de vis-Ã -vis de gara. Mi-am impus sã nu îmi dezvelesc inima şi raţiunea din primul schimb de replici,aşa cum obişnuiesc de altfel, din teama de a nu fi uitatã,fie ca şi prezenţã efemerã.
- Voi filosofii, dacã v-ar lãsa lumea aţi fi în stare sã argumentaţi logic şi convingãtor ca la miezul nopţii nu e deloc exclus sã rãsarã soarele.
- Notez pãrerea ta bunã despre filosofi. Dar nu filosofia mã defineşte, ci percepţia mea , interpretarea mea ,unicã, a ceea ce studiez.
- E dreptul tãu. În afarã de asta, cu ce îţi mai umpli timpul?
- Îmi pregãtesc lucrarea de diploma,si sunt porta.Câştigam candva un venit ,minor, ce-i drept, din asta.
- Înţeleg cã esti destul de singur, i-am spus ţintuindu-l cu privirea, cãutâd un mijloc de a pãtrunde în sinele lui,însa nu izbândeam.
- E neplãcut când auzi pe cineva rostind cu voce tare ganduri care ai crezut ca sunt doar ale tale, cã te privesc numai pe tine. Puteam vorbi despre o mulţime de lucruri din viaţa de zi cu zi, şi tu îmi arunci în faţã singurãtatea. Neurochirurg,huh?
- Uite, sunt singurã într-un oraş la mare depãrtare de casã, iar mâine voi fi tot singurã,voi pierde ocazia de a opera un anevrism destul de grav, iar pacientul va avea o stare cu mult mai gravã din cauza ..
- Atomilor.
- Da! Exact! Ce fel de atomi ar vrea rãul unui om suferind?Nu e un motiv de ironie.Ce înseamnã asta?
- Ne completãm , spunea Alexandru cu un zâmbet fad, pe când noi porniserãm la pas pe strãzile oraşului ,iar eu , neobişnuita cu frigul acela istovitor de la munte, eram copleşitã de o obosealã fizicã, însã atenţia mea era suscitata totmai mult de acest Alexandru Lung.
- Ce ne ramane de fãcut? Suntem amândoi într-un oraş strãin,îmi spunea Alexandru, parcã neştiind cã el locuia acolo, ducea o viaţã în Braşov. Mi se confesa mie ca e în postura unui cãlãtor clandestin.
- Imi placi. Gândeşti fãrã inhibiţii şi mã faci sã mã simt confortabil în preajma ta deşi abia ne cunoaştem. Am senzaţia cã mã cunoşti, şi tu îmi confirmi asta verbal.
- E mutualã senzaţia aceea.
- De parcã suntem conectaţi dintr-un alt univers . Eu sunt un om de ştiinţã şi nu cred în teorii de genul. Dar asta e destul de verosimilã. Eu cred în date şi dovezi.
- Probabil când s-a întamplat Big Bang-ul, toţi atomii din univers s-au împrãştiat iar o micã pãrticicã din întregul acela printr-o implozie a ajuns într-un alt univers. Atomii mei şi atomii tãi erau împreuna acolo în acel fascicul. Se cunoşteau dintotdeauna, şi au plãnuit sã ne întalnim şi noi astfel.
- Îmi place teoria ta. Dar ştiai cã putem cãuta eternitatea fãrã sã gãsim absolut nimic?
- Şi gãsirea nimicului e un progres. Nu ţine de noroc, poate chiar ne ştim de mult. Hai sã aflãm!
- …unde ar putea duce? Fericire? Asta e relativã.
- Fericirea e cã te-am intalnit pe tine, acum,astazi. Simt şi ştiu cã te cãutam de mult...spuse şovãitor.
- Dar cum îşi traieste oare nefericirea unul care pare doar fericit?
Minutele se scurgeau într-o clepsidrã opacã, niciunuia dintre noi nu îi pãsa în mod evident de timpul pe care deşi la început mi se pãrea pierdut, era de fapt câştigat. Eu ma desprinsesem de gândurile mele cotidiene, de viaţa mea banalã.
- Poate cã în acel univers avem amintiri împreunã. Povesteşte-mi despre tine, Felicia. Fie de vrei sau nu trebuie sã o faci, asta dacã nu vrei sã aştepţi dimineaţa, trenul spre Iaşi alãturi de altcineva...
- Spre marea mea uimire, stimabile filosof, nu îmi explic de ce din ultimii 5 ani nu-mi amintesc decât tratate de neurologie, chirurgie, neurochirurgie, manuale peste manuale şi tehnici de operaţie. Pâna sã împlinesc 20, ti-aş putea povesti câte în lunã şi în stele.
- Ştiu şi eu destule referitor la perioada aceea de tranziţie. Visele copilãriei se prelungesc tulburãtor in primele scântei ale maturitãţii. Se face trecerea de la posibilitate la realitate, de la magicul â€Eu vreau†la convingatorul “Eu pot!â€. Am o mare admiraţie pentru Octavian Paler.A treia poruncã din decalogul lui , din scrierea Viaţa pe un peron, spune “sã nu-ţi aminteşti, în schimb,orice.Nu sunt bune decât amintirile care te ajutã sã trãieşti în prezent.†Sunt pe deplin de acord cu ea, însa nu pot spune cã o percep ca pe un laitmotiv în viaţã.
- Consider cã ceea ce ne rãmâne cel mai de preţ de povestit, dupã adolescenţã în speţã,nu sunt cunoştinţele acumulate în liceu sau notele primite, însemnate într-un carnet, care oricum peste ani nu vor mai avea mare importanţã , şi se simte asta acum, când sunt adult,femeie în toatã firea, dar nu cu mult diferitã de copila ce oscila între douã extreme:negru şi roz pal. Rãmân amintirile; noi suntem singurii capabili sã alegem dacã vrem amintiri, de toate felurile, sau…deloc. Uite opinia mea completã şi justã, a unui specialist în medicina minţii : cred cã a avea amintiri înseamnã a alege (în deplinãtatea noţiunii de acţiune voluntarã) sã participi, sã ai experienţe,sã gre-şeşti şi sã plângi, sã trãieşti o vastã paletã de sentimente în nuanţe distincte, noi trãiri,dezamãgiri, sã iubeşti.
- Şi dacã aleg ,,delocâ€?
- Sincer,din ceea ce am trãit şi eu ,lipsa amintirilor este atunci când intervine frica, încercarea de a trece prin filtrul raţiunii o parte din situaţiile inedite prin dificultatea de a gestiona sinele,sau nu. Astfel intervine inhibarea,complexarea,anxietatea sau depresia , “maladii†tot mai comune în rândul tinerilor din societatea cotidianã. Acest refuz, reţinerea de la a te exprima duce la autoexcludere,implicit la o falsã consolare( prin întrebarea retoricã “De ce sã fiu ranit/ã?â€..’’mai bine evit o astfel de experienţã’’ )la o pseudoatitudine protectoare asupra sufletului, a sensibilitãţii sau chiar a orgoliului. La urma urmei, e şi asta o fobie(socialã), şi din proprie experienţã am numit-o astfel,şi sunt bucuroasã cã pot spune cã am depãşit anumite manifestãri ale acesteia, din adolescenţã. Am adoptat acesta mentalitate:Ce risc? Totodatã, am ştiut cã la un moment dat mã vor durea unele clipe,situaţii, atunci când voi înfunta dezamãgiri,acestea amplificate de firea mea mult prea sensibilã, dar mã consola faptul cã mi-am gãsit curaj sã privesc cu optimism la amintirile pe care le voi acumula din experienţele urmãtoare…Aş minţi dacã aş spune cã toate amintirile sunt frumoase .
- Îmi place enorm sa te ascult, felul în care vorbeşti..
- Ai grijã Alexandre, sã nu te îndragosteşti cumva. Poate aveai pânã acum vreo şansã sã te împrieteneşti cu mine, dar iubirea deja e un joc serios.
- Nu pot sã nu . Nu pot sã îţi promit cã nu .E peste limitele raţiunii mele ce se întâmplã acum în mine.
- Mai bine nu mi-ai cere iubire. Când negrul şi acel roz pal se întâlnesc, pur şi simplu e saţietatea. Te saturi de mine, de neechilibrul meu, de vulcan, de linişte, cum şi eu mã satur uneori.
- Nici nu mã laşi sã vãd concret negrul şi rozul pal.Nu mã depãrta înainte sã ne apropiem.
- Eu aşa am fost dintotdeauna. Gândesc tot ce mi se întamplã la scalã infinitezimala. Asta a fost daunator…adolescenţa mea, frumoasã, dar grea perioadã.
- Lasã-mã sã-ţi spun ceva. Nimeni nu îţi poate garanta cã într-o zi nu vei mai simţi frustrare,tristeţe,durere. Cel mai probabil aşa suntem noi oamenii concepuţi biologic, psihic, sã trãim o vastã gamã de trãiri afective puternice, ajunse prima datã la apogeu ,îndeosebi în adolescenţã. ,,Carpe diem†se referã la mai mult decât sã te focalizezi pe întregul proces laborios de studiu.
- Vreau sã rãmân cu amintiri, sã nu simt cã a trecut timpul fãrã sã fi experimentat;o amânare a dezvoltãrii mele ca om, dar şi a inteligenţei emoţionale de la adolescenţã pânã în prezent.
- Andre Maurios in Memoriile sale spunea cã este o mare nebunie şi aproape totdeauna pedepsita sã te întorci, sã vrei sã retrãieşti la 40 de ani tot ce ai iubit sau te-a bucurat la 20.La vârsta asta, anii maturitãţii, ar fi un supliciu sã retrãieşti anumite iubiri.. .
- Aş vrea sã înţeleg ce am iubit, ce am trãit şi mai ales, sã mã înţeleg pe mine… în jurul vârstei de 16 -17 ani, eram extrem de sensibilã, naivã,bleguţã şi isteaţã simultan. Ulterior ,am devenit mai realistã, dar pentru cã am trãit anumite procese afective la intensitate adesea mai mare decât moderata, îmi voi aminti, multe, monstruos, momente, oameni, cantitativ, de o masivitate arhitectonicã.
- Omul e ca vioara, pui degetul într-un loc, sunã într-un fel, pui degetul în alt loc, sunã altfel, spunea Luceafarul literaturii romane, iar tu îmi pari aidoma unei partituri de anvergura enesciana. Trãirile afective foarte intense dezorganizeaza conduita, blocheaza deciziile, activitatea, accentueaza concordanţa sau neconcordanţa dintre cerinţele interne şi realitãţi.
- Eu una nu mã consider mereu labil afectiv, dar ma regasesc constant in vorbele lui Caragiale: “simţ enorm şi vãz monstruosâ€. Îmi place sã citesc oamenii, apoi sã compun, sã le gãsesc echivalent apoi, în propriul univers, printre hârtii de un alb perfect, mâzgâlite de cerneala unui stilou ieftin, sã devin un demiurg, anonim, dar în ceea ce compun sã ştiu cã ating perfecţiunea mea, cã nu voi fi dezamãgitã de personajele mele, comportarea şi sistemul lor de gândire, iar dacã da, tot eu le voi îndrepta greşelile, le voi modela întru perfecţiune.
- Şi eu sunt aşa ,scriu mult şi despre orice, ba chiar am gãsit sapãmâna trecutã un vechi jurnal, cu pagini rupte de care nu îmi amintesc o boabã.
- Ciudat..hmm..totuşi, parţial, la fel e si universul amintirilor. Unii, se folosesc de darul imaginaţiei, şi creativ, reformuleazã unele detalii din amintiri, rezultând un produs final aşa cum şi-ar fi dorit sã fie în realitate.În selectarea amintirilor, cele care meritã sã fie pãstrate şi cele pe care le putem plasticiza pentru a nu ramane odioase memoriei, intervine mai mult sau mai puţin perfecţionismul, idealizarea.
