1
Stãtea pe nisipul umed şi cafeniu, mãrginit spre uscat de tufe rare şi de buruieni prãfuite ce delimitau natura sãlbaticã, genuinã; zãcea toropit în colţul acela de plajã peste care marea se spãrgea în cioburi de spumã argintie. Era singur, cufundat în taciturnitatea-i caracteristicã. Pescãruşii,tot mai zgomotoşi parcã, consonant cu liniştea lui, treceau apãsaţi de ameninţarea vânãtã a norilor de furtunã. Buzele valurilor uriaşe, albe şi reci îi sãrutau ca-ntr-un sãrut furtiv tãlpile. Şi, în timp ce stãtea acolo nemişcat, cuprinzând cu privirea întreg peticul acela de plajã aflat în prelungirea umãrului sãu, vãzu cum vine un val gata sã se prãbuşeascã pe ţãrm, atât de înalt încât credea cã-l va acoperi şi apoi îl va trage nemilos într-un vârtej verde întunecat. Cu toate acestea rãmase ca împietrit, fãrã sa schiţeze mãreţe gesturi de apãrare, doar închise ochii instinctiv. Desluşi involuntar printre hohotele valului o prezenţã nouã, marcatã echivoc de o oarece rostogolire, urmatã de o bufniturã ciudatã; totul încremeni, de parcã apele ar fi lepãdat pe ţãrm trupul unui înecat. Deschise ochii-i mari,negri,cu pupilele dilatate de teamã. Deosebi de zãpada incandescentã, ca o fâşie albã de luminã, o mare mai zvãpãiatã. Dar în curând i se înfiripã altceva în faţa ochilor, o nãlucã strãlucitoare ce înfãptuia iluzia unei femei.
Liniştea definea acel peisaj enigmatic. O voinţã strãinã, blândã dar asprã cãreia nu gãsea cale sã i se împotriveascã îl îndemnã sã se simtã uman, sã se ridice si sa mearga dezlegat de frica spre plasmuirea aceea spãlatã de valuri. Era un întreg atât de armonios. Pãrul cârlionţat neglijent cobora de o parte şi de alta pe linia suavã a gâtului şi se rãsucea la capete în afarã; şuviţe blonde revãrsate în inele peste fruntea înaltã sub care se agitau doi ochi mari, impasibil întrebãtori, de un verde nedefinit. Braţele încã acoperite de spumã se desfãceau din umerii rotunjiţi dar puternici. Se putea distinge o privire mult prea seninã, o expresie aproape lipsitã de expresie, ca a cuiva care ori doarme adânc, ori mediteazã profund, la paroxismul capacitãţilor sale intelectuale. El cãuta şovãitor ochii ei, interesul ei faţã de conlocuitorul plajei pustii, animate de izbitura aritmicã a valurilor,de ţipãtul strident al pescaruşilor aventuraţi în larg în cãutare de hranã. Ea nu dãdea vreun semn de viaţã, ci doar provoca un inofensiv evident dereglaj printre sinapsele din sistemul lui de gândire, având ca rezultat o curiozitate nemãrginitã. În timp ce silueta lui atletica se apropia cu paşi grabiţi de femeia ce stãtea acolo pe nisipul rece, aceasta din urma , cu o privire stinghera îi zâmbi a confuzie mai degrabã, decât cu amabilitatea ce defineşte dulceaţa unui zâmbet. Se ridicã în cele din urmã, aruncã în grabã un carnet ce avea copertele acoperite de nisip întãrit şi sare de mare cristalizatã fin, se apropie de el şi pironindu-i umerii, îl sãrutã fãrã început şi fãrã sfârşit pe frunte, pe buze.Înlãnţuind-o, la rândul sãu, se simţi şi el cutremurat de fericire dar în acelaşi timp îl copleşi un fior tulbure, de neînţeles, o undã palidã si rece. Nu avusese înca vreme , rãgaz sa-şi lãmureasca sentimentele ce-l împresurau. Brusc, dintr-un salt, ca o sãlbãticiune şi ca o divinitate ea se desfacu din îmbraţişare şi porni in fugã spre apã. El nu apucã sã o urmeze, încã ameţit de întamplarea propriu-zisã şi de faptul cã ea nu îi era pe deplin o necunoscutã. Asta pentru cã , la nivel senzorial, senzitiv, sãrutul, buzele ei nu îi erau strãine. Schiţa doar câţiva paşi de om beat, simultan încercat de un deja-vu inefabil. Voia, se strãduia sã o recunoascã, însã mintea ducea o luptã aprigã cu un suflet mult prea bulversat. Femeia aceea era o figurã familiarã, prezenţa ei, întregul ei, dar atunci, sã cunoascã o strãinã îi pãru contrar unei raţiuni juste.Ea se aruncã cu hotãrâre ca un tãiş de cuţit în apa mãrii, se avântã înot spre zare, purtatã de crestele înspumate. Se nãpusti la ţãrm:
-Hei! Ce faci? Întoarce-te!
Însã vocea lui rãguşitã se amesteca cu vuietul nemilos al mãrii surde. Durere si revoltã, douã trãiri ce îi zguduiau trupul, în care stãruia amintirea îmbrãţişãrii ei dumnezeieşti. Sã fi fost aceea oare frica de dragoste? Îl pãtrunse gandul cã ar fi trebuit sã se duca dupã ea în valuri. Namile negre şi grele de apã se ciocneau lânga mal.
- Se va intoarce, se va întoarce...
Stãruia ca vânãtul acela pustiu sã o azvârle înapoi pe ţãrm, şi-şi promise cã o va aştepta. Se aplecase cu nesiguranţã spre carnetul rãmas pe plaja. Era un jurnal, care avea pe prima paginã însemnate cu cernealã neagrã, atinsã de stropii mãrunţi, mocnind a rãcealã si fiori, ai mãrii, douã litere, A.L., iniţialele numelui lui.
*
Alexandru Lung se deşpteptã, cu fruntea grea de parcã tocmai se trezise dintr-o beţie cruntã de cuvinte, nespuse gesturi, amintiri. Rãcoarea primei zile din luna lui Octombrie îi oferea liniştea absentã în urma experienţei tocmai încheiate,pentru moment cel puţin. Se fãcea cã înainte de reverie simula un interes nu foarte deosebit faţã de frica eschatologicã a lui Emil Cioran, filosoful care îl fascina prin tot ceea ce ţinea de viaţa şi creaţia lui, prin abordarea vieţii şi a morţii.
În mansarda lui din strada Fagului, undeva la periferia centrului vechi al Braşovului, Alexandru îşi pregãtea minuţios lucrarea de licenţã dupa ce urmase cursurile Facultaţii de Filosofie; citea mai mult, medita mai profund. Era preocupat în anul acela terminal de cunoaşterea absoluta şi precum Petre Ţuţea, sufletu-i adesea tribula în nelinişti metafizice. Privea uneori retrospectiv şi observa un apetit nedefinit pentru asemenea preocupari, o cupiditate mare faţã de filosofia vieţii, în neconcordanţã cu faptul cã nu gãsea amintiri din ultimii 4 ani decât noţiunile dobândite în facultate şi cateva momente cu familia şi câţiva prieteni apropiaţi. De unde aspiraţia spre a fi un om academic , erudit, dacã el se ştia pe sine supus oarecum unui incorect spus -viciu- din anii adolescenţei târzii, sportul,fotbalul(o vreme îşi câştigase existenţa din aşa-zisa meserie de portar)...
Trezirea acestui contemplator riguros de acum era luciditatea şi chiar mai mult. Nepalpabilã, era totuşi o ranã în registrul sãu emoţional, cãci necunoscuta nu era o prezenţã efemerã într-o reprezentaţie (aparent) efemerã a subconştientului. Nu era o plãsmuire a imaginaţiei creatoare şi suprasolicitate de euristicã,era reala, şi astfel şi-a impus ca în scurt timp sã o caute în viaţa lui, mãcar în orizontul apropiat. Pentru început cãutarea avea sã se rezume la acel jurnal, despre care îşi amintea cu eforturi mari unde îl pusese cãci ştia cã ţinuse un jurnal în adolescenţa lui timpurie, cu mult înainte de vârsta sa actuala, 25 de ani împliniţi. În cele din urma il gasi într-o cutie prãfuitã , alãturi de un plic şi o confirmare de primire a unei scrisori , trimisã de el cu ceva timp în urmã in judeţul Iaşi. Erau zeci de pagini rupte, iar ultimei dãţi,fãrã an, 4 ianuarie, îi corespundea o ultimã consemnare :
“Au trecut un an şi şapte luni, iar Ştefania e doar o amintire tristã, deşi am iubit-o. Sper ca dupã cei 21 de ani pe care-i împlinesc în curând sã fiu mai chibzuit, mãcar pentru a-mi mãguli amorul propriu.>>Retrospectiv, îmi dau seama cã adolescenţa e perioada cea mai bogatã în evenimente spectaculoase, cu implicaţii directe asupra personalitãţii şi a modului cum ne facem intrarea pe poarta adevãratei vieţi aflatã la hotarele viitorului. Tinereţea înseamnã elan, aspiraţie, creaţie şi bucurie, o sete nemãrginitã de viaţã.<
Trecuserã 4 ani de la ultima însemnare. El nu-şi amintea totuşi sã fi rupt atâtea pagini, sã fi trãit altceva înafara studiului, astfel încât era evident cã acele pagini lipsã ascundeau ceva ,iar necunoscuta din vis , cea care sãrise în braţele lui cu atâta drag, ar fi putut fi cea care i-a umplut mintea, sufletul si jurnalul, dar de ce nu îşi amintea mai nimic? Indicii de o importanţã colosalã erau acele scrisori, pe care erau notate doar datele destinatarului, el, iar una era încã nedesfãcutã. Câteva ştampile şi timbrul poştal dezvãluiau faptul cã erau expediate tocmai de la Iaşi.
Visul acela a fost pentru Alexandru Lung începutul neaşpteptat şi tulburãtor al unui şir de întâmplãri, şi cu greu s-ar putea deosebi care dintre ele s-au petrecut aievea şi care în profunzimea ascunsã a sufletului sãu. Era pornit din lãuntrica hotãrâre, împins de voinţã şi chiar soartã sã atingã propriile culmi de dincolo de norii conştientului. Va trece prin numeroase primejdii, bãtãlii cu sinele , oscilând între un om obişnuit , capabil sã cunoascã fericirea prin erosul natural,şi omul de geniu ,la care aspirã,rece,capabil sã priveascã obiectiv la întâmplarea cu pricina şi la un sentiment de dragoste nemaîntâlnit, era îndragostit de o strãinã cunoscutã, reîntâlnitã în vis. Cine ştie dacã abisurile întrevãzute în închipuire nu sunt mai înspãimântãtoare decât cele pe care le va avea de ocolit în realitate? Se baza acum, confuz totuşi, pe stãpânirea vremelnicã a unor creste de stânca înzãpezite, la fel de amãgitoare ca iubirea;sorţii de izbânda rãmân îndoielnici, chiar dacã Alexandru va scãpa teafar din lanţul de trãiri, cu prima verigã adãugatã atunci când a simţit -în stare de veghe sau de vis- pentru întâia datã strãfulgerarea necunoscutului. De atunci visul s-a întors la el necontenit, ca o maree, dupa o regulã nescrisã, prestabilitã. Necunoscuta îşi fãcea apariţia la rãstimpuri şi niciodatã înduplecatã de voinţa sau chemarea lui. Sosea întotdeauna pe neaşteptate, adusã pe creasta vãluritã a unui vis şi se risipea tot atât de simplu, însã stãtea în lumina reflectoarelor pe ecranul minţii lui Alexandru destul cât sã îşi întipãreascã imaginea ei,care cãpãta contururi tot mai limpezi, tot mai realistice. Tot ce putea face era sã tacã şi sã ţinã în sine totul. Cine s-a ridicat împotriva tãcerii a riscat sã se facã tãcere în jurul sãu. Cui putea Alexandru sã împãrtãşeascã iubirea pentru... un vis? O cãuta în toate prezenţele feminine , pe stradã, în tramvai, la facultate. De îndata ce el era ajuns în teritoriul somnului, venea ea, şi cu un gest suav, stângaci ,ce dovedea o candoare subtilã, îngenunchea lângã pat, pe covor, şi-şi apropia obrazul de al lui. El o privea un rãstimp aşa, printre pleoapele-i închise. Rãsuflarea ei blândã se topea într-a lui şi se întâmpla ca uneori, dupa ce se deştepta dimineaţa, sã i se parã cã ea a dormit cu adevãrat pe perna lângã el...doar în vise, acea perfecţiune cu chip angelic de femeie trãia şi se mişca în coordonatele vieţii lui Alexandru, nu-i oferea nici cel mai mic prilej de gelozie, nu era loc de umbra vreunei îndoieli. Se simţea simultan liber şi înlãnţuit , amintindu-şi de vorbele lui Faust:iubesc pe acela care doreşte imposibilul.
Dupa ce trecuse o sãptãmânã , a opta zi din octombrie însã aduse o întamplare echivocã. Bizar...cu câteva zeci de minute înainte de închiderea gãrii, Alexandru îşi aminti cã trebuie sã primeasca un pachet de acasã,de la pãrinţii sãi, cu vechiul echipament , de portar, cãci voia sã reconstruiascã firul acestor 5 ani trecuti fãrã sã-şi aminteasca vreun progres în fotbal, sau dacã a iubit pe altcineva înafarã de Ştefania, prietena lui din preajma vârstei de 18 ani. Odatã ajuns în garã , extenuat şi buimac dupa ce a alergat pe strãzile Braşovului, cãci ultimul tren plecase cu puţin înainte sã ajungã el, se trezeşte faţã în faţã cu ...femeia din vis. Era chiar ea, realã, umanã. Sã fie oare atât de limpede realitatea? Fiecare detaliu îi era corespondent cu o exactitate înfiorãtoare. Ochii i se împaienjeniserã, pulsul crescuse peste mãsura admisã, şi simţea, dragostea,â€foamea de femeia unicãâ€. Era ea întradevãr, înaltã, suplã , nemaivãzut de frumoasã, şi la fel de grabitã ca şi el, dezamãgitã de pierderea ultimului tren,spre destinaţia ei. Alexandru Lung se stãpâni cu o forţã de autocontrol imensã, ar fi putut leşina din pricina intensitãţii şocului prin care trecea. Precum Big Bangul, în cazul lui început în primul vis, se preapoate spune cã suferise în sine un Big Crunch al simţirilor neîntemeiate. Acum putea începe ceva real cu femeia pe care deja o iubea, şi de care nu-şi putea dezlipi privirea. Schiţa un zâmbet deliric si cu amabilitate fãcuse în sfârşit cunoştinţã cu Felicia Gavrilescu. Precum unul din personajele masculine ale lui Jane Austen, gentilom desãvârşit,Alexandru se asigurã cã ciocnirea lor sub semnul acestei fortuna labilis nu o afectase fizic pe cea care îi dãduse lumea peste cap. Era femeia lui, cea pe care de o sãptãmânã o întâlnea noapte de noapte şi chiar şi ziua. Era paharul de apã dupã o lungã vreme petrecutã în deşert,în seceta sufletului ce avea nevoie de iubire,o picãturã în ocean poate,dar fãrã picãtura aceea un om nu poate trãi.
