iubirea noastrã-i un delir albastru
de trupuri
ondulându-se ca valul,
de nopţi destrãmate de ploi, de potop,
pline de ruguri fierbinţi
şi îngeri fãrã aripi
nopţi pline de otrava ta
şiroindu-mi în vene, în amintiri,
în viitor
plâns fãrã plâns pentru grãdinile
de dincolo de mare
prin care n-am trecut
pentru frunzele care cad
cum cad cuvinte moarte pe ruine
umbra lor continuã sã se-nfãşoare ca iedera
pe inima ta,
pe melancolia ta cu aripi rupte
plâns fãrã plâns pentru atâtea trenuri
în care n-am suit
ca sã nu coborâm,
pentru pãsãrile plecate
sã scrie psalmi pe ape,
pentru oraşele pe care le inventeazã
lumina în amurg
nopţi…şi noi, peregrini ai neliniştii,
cãutându-ne unul pe altul, orbi,
agãţându-ne unul de altul, crâncen,
sã dãinuim…sã dãinuim…
